Sâmbătă, 25 ianuarie 2014, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bdul Elisabeta, nr. 38, București), poeta Ioana Nicolaie a susținut o lectură publică din volumul ”Autoimun”, apărut recent la Editura Cartea Românească, şi în ediţie digitală. Printre invitații la eveniment s-a aflat și scriitorul Bogdan O. Popescu, care a trimis pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro o prezentare a acestui volum despre care a vorbit și în public. Redăm, mai jos, cronica semnată de Bogdan O. Popescu.
În primul rând aș vrea să spun că sunt solidar cu Ioana Nicolaie, din mai multe motive. Ne-am cunoscut de pe vremea când se alcătuiau, poem cu poem, ”Poza retușată” și ”Nordul”, vremea înâlnirilor calde de la cenaclu, foarte vii dar aproape de neimaginat astăzi. Mai mult, m-a fascinat întotdeauna modul de funcționare a creierului poetului – ce este diferit acolo față de creierul unui om care nu scrie poezie? Ioana Nicolae îmi dă un răspuns acum despre cum creierul ei de poetă poate procesa simptomele unei boli, transformându-le în versuri.
Am citit ”Autoimun” cu plăcerea omului foarte ocupat care, în fine, uită de oră și de treburi și se cuibărește în fotoliu, dar și cu interesul cercetătorului pasionat de funcționarea creierului uman. ”Autoimun” este o caligrafie literară perfectă, o transpunere a stărilor tensionate în ferestre pline de lumină, prin care se zăresc noi gesturi ale ființei umane. Este o carte uneori blândă și puternică, alteori diafană și tăioasă, în același timp. Poeta trăiește în țara cuvintelor frumoase (“câtă ruină frumos șlefuită / am colecționat?”), în care nu există nicio stridență, nicio grabă, niciun amatorism.
În ”Autoimun”, autoarea analizează întoarcerea armelor ei împotriva ei înseşi, încercând să stingă această revoltă cu iluminarea versurilor. Deși uneori se recunoaște înfrântă în câte un final de bătălie (“…nu mă pot apăra / Căci nu știu să fie în miez de noapte / O singură vorbă ce vreodată / să fi luminat” – Autoimun), Ioana Nicolaie reușește să câștige războiul transformării suferinței în frumos. Ea argumentează la un moment dat, miniaturizând uriașa luptă: “… lungul război e doar o radieră / Ce rupe și supune înainte să șteargă / Când limpede e că toți combatanții / Se opintesc într-un fel de acvariu” – Plic. Descrie surprinzător boala, cu seninătate și o putere remarcabilă a imaginilor și metaforelor: “Când ești bolnav nu trăiești / Stai așteptând ca vânătorul la pândă / Ce n-are vreo armă” (Datorie).
Metaforele Ioanei Nicolaie fac mintea și sufletul să toarcă (“făgașe cât unghia / se umplu mereu de ceea ce doare”, “zațul rămas să batjocorească puțin viitorul”, “pachețelele pline de teamă/ … / vor exploda”). Cu toate astea, marele câștig cred că este parcurgerea textului dintre metaforele memorabile, care curge perfect, ca într-o poveste, pentru a sprijini marile salturi.
Somatognozia autoarei funcționează impecabil – “Fac podul de sus / Peste trei ani deodată/…/ deasupra, vertebrele, / Fără să-ntrebe, au început să susțină / un cer /…/ În timp ce o lună ca două pernuțe / Îmi amorțește mai jos de bărbie.” – Praștie. Gabriel, fiul autoarei, este personajul cărții care, prin întrebări pe care numai un copil le-ar putea pune, fie dirijează cursul poemului, fie constituie părți de construcție ale acestuia. În acest sens, el continuă poate destinul în credințat în “Cerul din burtă”.
“Mătușa” este tema ce ocupă partea din mijloc a volumului, cu o serie de poeme numerotate ca actele unei piese de teatru poetic în care textul simte nevoia să atingă o virulență aparte, care nu se regăsește în celelalte segmente ale cărții, sugerând transferul bolii în personajul mătușii, care trebuie cumva exorcizat poetic. “E pricepută la rele, / Că altfel cum să fi scăpat cu datoria aia uriașă?/…/ E perfidă, / în noi toți vede o piedică.” – Voci. Nedreptatea mătușii pare să fie similară nedreptății bolii.
Mai apoi autoarea se face că uită de boală și se refugiază în magia copilăriei – “În prima mea poză / Nu scot niciun sunet / Să nu-mi șifonez costumul / Cu șnurul de comandantă, Să nu-mi scap premiul pe jos…” (Iunie 1983), fapt care dă nu numai o alternanță relaxată volumului, însă generează și contrastul între lumile cu griji și sperieturi atât de diferite și reamintește starea unică de bine a primelor vârste. Apoi, din nou, ca o lovitură de ciocan, se aude: “Când vine boala / Nimic nu mai rămâne la fel / trăiești scufundat într-o apă tot mai adâncă” (Legături).
În niciun fel însă această carte frumoasă nu este numai o transcriere (atât de elevată, dacă ar fi!) a suferinței generate de boală. Este cu mult mai mult decât atât, și anume identificarea reușită a unor adevăruri prin arta declanșată de o stare care te face să îți redefinești simțurile, planurile, existența.
În final, Ioana Nicolaie mărturisește: “Am scris paginile acestea din teamă”. Poate să fie adevărat, însă eu rămân uimit de curajul rafinat cu care poeta a transformat stările perene de rău (indiferent de ce l-a produs) în poezie pură, strălucitoare.
Bogdan O. POPESCU
