Chiar şi în această epocă p(r)ost-postmodernă continui să cred într-un mit al scriitorului şi de aceea continui să practic un mic şi personal exerciţiu de admiraţie pentru anumiţi scriitori români ale căror cărţi le recitesc în preajma sau de ziua lor de naştere. Dacă este 27 noiembrie, atunci este şi Catia Maxim, scriitoarea Catia Maxim, despre care o să vă spun câte ceva; sper să nu vă dezamăgesc, dar nu o să vă spun absolut nimic despre omul Catia Maxim, pentru simplu fapt că nu am întrebat-o şi nici nu am considerat potrivit să-i descos biografia; nu ştiu nicio povestioară amuzantă, nici măcar ce fel de filme, cărţi şi muzică preferă sau ce face în restul timpului, atunci când nu scrie. Revenind la literatură, pot spune că romanele semnate de Catia Maxim sunt asemenea unui vin preferat: l-ai gustat nu o data si, cu toate ca ii cunosti deja atat de bine aroma, il regasesti mereu cu aceeasi veche si totusi noua placere, pentru ca fiecare lectura te umple de incantare… Nu vor face exceptie de la aceasta axioma a placerii prin lectura nici ultimul sau roman despre ,,Ingerii din Moscopole. Exilul”, o carte lansata in aceasta primavara la Garlic Pub din Bucuresti si publicată de Editura ,,Tracus Arte”, nici altele mai ,,vechi” precum ,,Între timpuri”(2010), ,,Ghici pe cine iubesc eu?”(2009) sau ,,Clipe salvate”(2008).
Am recitit şi as mai spune câteva cuvinte doar despre ,,Între timpuri”, un mic bildungsroman de fix 150 de pagini, un roman tulburător incantator si melancolic despre destinul unui provincial care incepe aventura vietii sale prin venirea la Bucuresti, acesta fiind si titlul primului capitol. Personajul are placerea sau macar curiozitatea pariului existential, dar nu pare sa fie un alergator de cursa lunga, nu are nici vocatie si nici macar ambitie in acest sens; se autocaracterizeaza, citand probabil pe altcineva, dar si acceptand opinia altora transformata in sentinta- ,,un molau”, dar care, ar trebui adaugat, din cand in cand, are niste ,,sprinturi” prin care incearca sa se autodepaseasca si sa-i uimeasca pe toti, apoi revina linistit in masa anonima a plutonului, ca sa pastram pana la capat analogia cu lumea atletismului.
Totusi, pana la un anumit punct, s-ar putea chiar spune ca acest personaj nu este un ratat, daca a nu-ti rata viata inseamna acel prim nivel elementar: a avea un serviciu, ceva bani, o sotie si o casa… Desigur, daca se depaseste acest nivel si trecem la nuante, lucrurile se vad altfel… Cel putin la inceput, pare sa repete chiar viata fratelui: dupa doi ani tanarul venit din Glodeni (sugestiv nume, nu?!) a mai facut ceva scoala, dar nu foarte multa, si-a gasit o fiica de negustor, devine el însuşi un obscur negustoraş, isi va face o casa, o familie si o afacere, dar apoi urmeaza iadul ( ar fi trebuit sa folosesc majusculele): lipsa dialogului cu sotia, jocurile de noroc, moartea unicului copil, despartirea de consoarta care nu il mai poate suporta stiindu-i infidelitatea (,,de ani de zile are pe una de la ruleta”), nationalizarea, confiscarea averii, inchisoarea si apoi lupta celorlati pentru putinul care i-a mai ramas, batranetea, boala si singuratea deplina in fata mortii…
Un singur citat, chiar dacă e lung, scena finală, aproape de moarte, plange pentru prima data in viata, intelegand ca nu a fost mereu decat un ,,molau”( a se citi un INFRANT), dar, la fel de surprinzator, isi revine rapid la cinismul său care l-a tinut în viata si care îl va face sa uite si de spaima de moarte:
,,Pleoapele tresar intr-o zbatere de neputinta. Mai simte urma unei lacrimi agatate in coltul ochilor. Plange oare? Nu i s-a intamplat niciodata… Ar fi pentru… Vorbele se leagana triste, fara noima…
– Nu ti-am spus niciodata, dar te-am iubit in felul meu. O sa-mi fie greu fara tine. Ce ma fac fara tine? Respira, inca mai respira, inca il mai doare, inca il mai inteapa. Zidurile se destrama… Nu-l mai doare… Linistea si lumina invaluie patul pe care trupul lui mai staruie… Deschide ochii, nu vede nimic… Dar ei, ochii, ascund ceea ce nimeni nu stie… O intelegere, o imagine, un cuvant, o imagine, un chip, un peisaj… Asta sa fie moartea? Atat de simplu? Fara durere, fara regrete… O scanteie ce se stinge aproape vesel sa fie anii tarati inutil? Asta sa fi fost viata lui, iar moartea ceva menit sa arunce balastul strans lacom de-a lungul anilor? Nu mai are cum sa o ajute pe Teo, pe Coca… pe ceilalti. Se va amuza insa vazandu-i cum isi vor infinge dintii ca niste hiene in pamanturile, casele si banii ramasi… Daca ar putea, ar rade in hohote, caci de buna seama va urma un spectacol pe cinste. Il va urmari fara grija… E poate prima oara cand realizeaza ce bine e sa nu aiba nici o grija!
Lumina si linistea pun stapanirea pe el… Chipul ii straluceste si zambeste pentru ultima oara in casa ce mai cresteaza un sens altui destin strivit intre zidurile sale.”
În loc de final aş nota un paradox al lecturii pe care l-am trăit de puţine ori citind literatură română de după 1990: De fiecare data cand am citit o carte semnata de Catia Maxim am avut o senzatie unica si anume ca aceea este cea mai buna; pe urmatoarea carte am inceput sa o citesc cu rezerve, cu o fireasca strangere de inima pentru ca nu credeam ca va reusi sa fie macar la inaltimea celei precedente. Totusi, de fiecare data, aceasta supozitie a fost infirmata, astfel incat fiecare carte m-a încâtat şi surprins în felul ei unic, chiar dacă erau scrise de aceeaşi Catia Maxim- una dintre Doamnele literaturii române contemporane…
George Motroc
[…] http://www.agentiadecarte.ro/2013/11/la-multi-ani-lady-catia-maxim/ […]