Nu au trecut foarte multe zile de când m-am întors de la Târgul de carte de la Göteborg, unde România a fost, grație eforturilor persuasive și îndelungate ale ICR-ului de la Stockholm, Oaspete de onoare.
Prin urmare, impresiile de la Târg sunt suficient de proaspete ca să le mai am vii în memorie și, în același timp, la o săptămână, filtrate deja, aranjate, sedimentate.
Desfășurat în cel mai cosmopolit oraș al Suediei, loc în care evenimentele de amploare se desfășoară pe toată durata anului, Bok&Bibliotek ține capul de afiș al Manifestărilor culturale. Este un târg imens, al doilea ca amploare după Frankfurt; este organizat impecabil; este turnesolul trendului în ale scriiturii, al conceptului de copertă, dar și al cotei marilor scriitori cu șanse la Nobel în următorii ani. De fapt, Bok&Bibliotek își închide porțile cu vreo zece zile înainte de anunțarea Premiului Nobel pentru literatură. Dacă aș juca la Casele de Pariuri, aș pune la bătaie o sumă decentă pe două nume și una mare de tot pe unul singur. Doar din plăcerea de a-mi vedea confirmată intuiția jurnalistică și zodiacală.
Intră însă atâția coeficienți în discuție când se hotărăște numele, încât predicțiile au doza lor considerabilă de hazard. Valoarea indiscutabilă, forța mesajului, misiunile ce pot fi îndeplinite, după aceea, de laureat, sexul chiar (masculin sau feminin!), situare geografică a țării de origine sau de rezidență, background în implicarea politică, impact mediatic și – mai ales – acel ceva contextual, incalculabil, divin, factorul necunoscut (de care vorbea Vladimir Nabokov). Prietenii mei suedezi care au fost la Standul României și care au urmărit ecourile în mass media după închiderea porților Târgului de la Goteborg, mi-au scris un mail acum câteva zile în care mi-au spus că l-au văzut pe Mircea Cărtărescu –una dintre vedetele din acest an la Bok&Bibliotek- acordând un interviu pentru postul național de televiziune din Suedia, la o emisiune de mare audiență, BABEL. Ceea ce e de bine. De foarte bine. Se pare că nicicând nu a fost România luată mai serios ca în acest an în privința valorii literaturii pe care o conține. Șansele ca un scriitor care creează în limba română să ia Premiul Nobel (căci va veni și ziua aceea, ca să citez din interviul luat domnului Dan Shafran) au crescut inimaginabil.
Începând de mâine, timp de câteva zile, japonezul Haruki Murakavi, bielorusa Svetlana Alexievitch, algerianca Assia Djebar, americanul Philip Roth, coreeanul Ko Un, dar nu numai ei, vor fi atenți la telefoane, mailuri, canale de știri… Canadianca Alice Munro, cunoscută în întreaga lume pentru genul epic scurt pe care îl cultivă cu predilecție, ar putea fi opțiunea din 2013. Dacă ea va câștiga, corul cârcotașilor va interpreta iar aria discriminării pozitive. Domnule, ea a câștigat fiindcă e femeie și, periodic, trebuie să câștige și o femeie, nu că n-ar fi fost bărbați mai valoroși…
Sentimentul negativ al invidiei nu are frontiere după cum contestarea este consecința firească a receptării diferite a cuiva, a ceva, a tot ce nu are de-a face cu un concurs de alergare sau de sărituri, sau de aruncări, unde secundele și milimetrii sunt unități numărabile și clar ierarhizante. Dacă ar fi să rămânem în proximitatea sportului, atunci ar trebui – când vorbim de literatură – să ne gândim la patinaj artistic sau la gimnastică artistică, sau la sărituri de la trambulină…
Revenind la Târgul de carte de la Goteborg, delegația României și-a făcut foarte bine treaba, echipa organizatoare (Ioana Leca, Simona Buzatu, Luiza Petre, Dan Shafran) a fost eficiență și a muncit cam 18 ore zilnic, pe care, nu aveai cum să nu o remarci, iar seminariile la care scriitorii români au fost protagoniști au fost printre cele mai urmărite. La acest capitol, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Varujan Vosganian s-au bucurat de audiențele cele mai mari. Interesantă disputa A scrie despre și sub oprimare la care au fost invitați pe scenă Sofi Oksanen (bine cunoscută deja la noi) și Mircea Cărtărescu. A fost duelul care a stârnit discuții ulterioare și care, dacă mai era nevoie, a crescut numărul celor care apreciază atât scrisul celor doi dar și personajele în sine. Dacă Sofi Oksanen era inconfundabilă în Târg prin lookul agresiv-studiat, Mircea Cărtărescu a început, odată cu Bok&Bibliotek, să-i fie recunoscută persoana din ce în ce mai mult, în ciuda unei timidități percepute în relaționarea cu admiratorii, timiditate datorată fie unei bune cuviințe amprentate prin educație, fie datorată situării în permanență alături de familie. Vorbim de acel ceva situat la granița dintre exces și charismă, care face pe marii creatori să devină memorabili, din totdeauna, pe mapamond.
În ce mă privește, știam de mult că mă simțeam bine în gări, la defilările de 1 Mai, în piețe, într-o plimbare pe Rambla barceloneză în vârf de sezon, în aeroporturi. Iată că, după 1989, îmi conștientizez agorafilia și recunosc că îmi place să merg la Târgurile de carte. Și, deși sunt printre cei care nu pledează pentru justificarea neapărată a ceva ce îți place, voi dezvălui aici câteva dintre motive: fiindcă mă încarc cu energie creatoare din alte energii creatoare, fiindcă găsesc (sau ele mă identifică printre rafturi) subiecte de scris, fiindcă este un perpetuum mobile ce declanșează mecanisme interioare care în liniștea biroului de-acasă se anchilozează, fiindcă întâlnesc scriitori de la care am de învățat, fiindcă întâlnesc oameni cu care am subiecte comune de dezbătut, fiindcă miroase inconfundabil a carte, fiindcă este celebrat schimbul, îți dau ca să îmi dai, fiindcă – deși târgul presupune alei de vizitare a unor edituri – vedetele sunt totuși scriitorii, cei fără de care editurile – hai să fim onești – nu și-ar avea noima.
Mariana GORCZYCA
