La Editura Tracus Arte a apărut volumul “Iniţierea în splendoare” de Cristian Tiberiu Popescu şi Otilia Sîrbu. O cronică amplă a acestui volum a fost semnată de Valentin Protopopescu, pe care-o redăm integral:
„Marcel Proust era convins că adevăratul paradis se află întotdeauna în trecut. Nu ştiu dacă artistul francez era un agent al disoluţiei Tradiţiei, însă e sigur că viziunea sa metafizică distrugea aura mitică a Speranţei. Profet laic al Modernităţii, Proust a încercat să recupereze mnezic propria-i biografie, mai curând una fantasmată decât reală, edificând fabulosul ciclu romanesc În căutarea timpului pierdut. Tehnic, el a revoluţionat arta scrierii, schiţând o adevărată polifonie a vocilor şi eurilor, un autentic spaţiu neeuclidian în care personaje, acţiuni, senzaţii şi planuri se intersectează, coexistă, se prelungesc unele în altele. Coerenţa acestei arte narative venea nu din raţionalitatea discursului, ci din fluiditatea trăirilor. Totul se petrecea ca şi cum Autorul ar fi fost un Dumnezeu ce îşi priveşte melancolic şi genocidar plăsmuirile, Jocul său suprem fiind acela de a dispune subiectiv de soarta, zbaterea şi nefericirea lor. Şi totul ar fi fost o colosală reuşită artistică dacă din interiorul construcţiei nu ar fi fost abolit Unicul sentiment ce transgresează Timpul: Credinţa. Demiurg ratat, Proust a izbutit doar să-şi cosmetizeze vidul biografic, eşuând în virtuozitate pură, din care fusese însă alungată Transcendenţa. Ratarea Veşniciei a devenit, de la Proust, blazonul Modernităţii convertite ulterior cu brutalitate estetică în Laicitatea radicală a Postmodernităţii. Dar aceasta este o altă poveste…
Din fericire (sau din păcate, depinde de perspectivă), iată că în România anului de graţie 2013 doi scriitori, Otilia Sârbu şi Cristian Tiberiu Popescu, ne propun, prin romanul lor la doi mâini, Iniţiere în splendoare (Tipografia UBIK), un proustianism răsturnat. Curajul lor nu constă atât în sfidarea estetică generată de excelenţa scriiturii, ci în miza metafizică, morală şi esoterică a cărţii. Manifest al unei noi sensibilităţi, Iniţiere în splendoare îşi propune, fără să cadă în păcatul tezismului, să fie o ilustrare filosofică a unei acute nevoi spirituale. Stilul, androgin ca substanţă căci diferenţa masculin-feminin nu se simte, reflectă o autodisciplină intelectuală ce uneşte sufletele, eliberându-le de stigmatul individuării atât de drag laicismului contemporan.
Mai mult decât un simplu exerciţiu de Unificare Alchimică, dispariţia sexului auctorial are drept corolar un polifonism articulat marcat de un surprinzător spirit democratic. Iniţial, personajele şi planurile se dispun egal şi progresează ulterior, conform unui electiv model piramidal. Piramida, simbol al Infinitului, are şi o funcţie esoterică decisivă, îndeplinind rolul unui vehicul între arderea cotidiană (registrul imanent) şi Timpul renăscut (registrul transcendent). Elementele de istorie personală, biografiile, opiniile şi dialogurile se acumulează conform unei logici progresive şi primesc altitudine, crescând într-o aspiraţională mişcare spre Înalt. Baza acestei evoluţii soteriologice, istoria măruntă şi concreteţea cotidianului, e lăsată în urmă şi epurată de stridenţa accidentului laic. Cu cât baza îşi aplatizează condiţia, cu-atât ascuţimea laturilor intersectate în punctul optim generează claritate, coerenţă spirituală şi lumină transcendentă. Fireşte, punctul de maximum este o iluzie optică, căci vârful piramidei se îndepărtează asimptotic pe măsură ce tinderea aspiraţională devine mai subtilă şi mai avântată. Acest punct, întâlnirea cu Divinitatea, nu poate fi nici celebrat, nici descris, nici măcar aproximat prin tropi literari. El se trăieşte într-o tăcere mai elocventă decât moartea.
Este evident ce urmăresc Otilia Sârbu şi Cristian Tiberiu Popescu. Ei ne propun, cu mijloacele marii arte, o cale de mântuire, una autentic spirituală, dincolo însă de orice sistem religios şi amprentă mitică. Scriitorii români năzuiesc să ne facă părtaşii unei Revelaţii dezistoricizate, care să lucreze lăuntric prin reverberaţiile produse de o lectură dificilă şi reflexivă. Ei nu oficiează într-un Templu nou construit, dar ridicat pe temeiul celor vechi şi distruse, ci caută pepita de aur din sufletul omului de astăzi, atât de corodat de cenuşa clipei cotidiene. Otilia Sârbu şi Cristian Tiberiu Popescu încă mai cred, cu o inocenţă fermecătoare, în potenţialul insului uman de a se ridica deasupra masificării şi de a rezista alienării laice. Dar să nu dispreţuim inocenţa, căci din ea se naşte Speranţa.
La drept vorbind, povestea, condusă cu inteligenţă sofisticată de cei doi romancieri, are în prim-plan o iubire târzie, fundată pe o Întâlnire neverosimilă. Oscar Graff, arheolog de geniu, traversează o profundă criză existenţială şi îşi caută mântuirea în munca asiduă pe un şantier aflat în Deşertul Iudeii. Aflat în căutarea Mormântului lui Irod cel mare, Oscar năzuieşte de fapt să ia urmele comunităţii gnostice conduse de Simon Magul. Expediţia sa, dincolo de performanţa tehnică în sine şi de senzaţionala descoperire, ajută la salvarea unicului supravieţuitor al unui accident aviatic straniu. Femeia care a scăpat cu viaţă este o celebră soprană, Celia Santorini, ce-şi caută sensul destinului în acea călătorie aviatică la Ierusalim, pe care simte că trebuie să o facă în urmarea unor viziuni onirice recurente.
Patimă epurată de sexualitate, iubirea celor doi eroi are ceva din mistica Nunţii Alchimice. De altfel, Oscar şi Celia se şi „topesc” în Deşertul Iudeii, făcând inutile cercetările inspectorului Haim. Pe drumul căutării lui Dumnezeu, Oscar şi Celia dispar fizic pentru a învia într-un Dincolo pentru care încă nu s-au inventat cuvinte. Nici că se putea parabolă mai subtilă şi invitaţie mai percutantă adresată cititorului contemporan. O provocare de a-şi reevalua tâlcul existenţial, poate chiar un memento că Speranţa, Iubirea şi Veşnicia sunt plămădite din aceeaşi divină substanţă din care omul iniţiat se poate împărtăşi oricând. Doar să năzuiască asta…
Din toate aceste pricini, romanul scris de Otilia Sârbu şi Cristian Tiberiu Popescu transgresează condiţia operei de artă şi tinde să devină un metafizic manifest anti-avangardist. Practic, suntem în prezenţa discretă şi persuasivă a unui îndemn de a ne redescoperi Sinele şi de a privi Viaţa cu alţi ochi. Pariul scriitorilor români acesta pare a fi: prin Frumuseţe, spre Dumnezeirea din noi. Eu cred că l-au câştigat deja. Dar nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Citiţi-le cartea. E suficient.” – Valentin Protopopescu
