„Vreau deseori iluminări stranii sau retorism nebun”

iul. 7th, 2013 | By | Category: Dialogul de carte

Constantin Iftime a lansat, în 2012, cartea sa de debut în volum de poezie ”Vreau altă realitate, artă merg pe mâna ta”, volum apărut la editura bucureșteană Tracus Arte. ”Personaje infernale ies în faţa cititorului din loc în loc: Fiara, Viermele, Boul, Demonul nou. Iar peisajele, în lunga şi halucinanta lor peregrinare, sunt peisaje dintr-un creier de mare combustie, aşa încât plonjările în realitatea imediată, ba chiar în momente imediat recognoscibile, sunt atât de imprevizibile, încât seamănă cu prăbuşirea unui avion în faţa casei proprii” (Ioan Es. Pop). În exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, Dorina Cioplea a dialogat cu autorul despre acest volum.


Încă din titlu (”Vreau altă realitate, artă merg pe mâna ta”), cititorul este avizat că nu va urma un volum de poezii de dragoste, sau de stare, sau descriptive. De ce vreți altă realitate și în ce mod doar arta vi-o poate oferi?

Este titlul unui poem despre istoria unei răni, iar acolo are și un indiciu – subtitlul ,„Impresii de vânătoare”-, care trimite la ironie. Însă acest titlu spune direct ceea ce eu, ca poet, am vrut să fac acolo, în volum. Vreau o altă viziune, adică, și anunț că mizez pe o limbă poetică proprie. Eu vin în poezie prin limbă, mai ales. Pentru mine, stranietatea limbii pare a fi de mai mare importanță decât, să zic, acea stranietate existențială, la care un poet are acces printr-un exces de sensibilitate. Aș mai vrea să adaug că mesajele acestei trăiri de tip existențialist, din păcate aparținând unei modernități tocite, așa cum le percep la poeții cei mai proaspeți de astăzi, cei tineri – și ei au o limbă puternică, proaspătă, ciudată, particulară -, parcă vin de la o sursă secundară și nu de la realitatea primară. Parcă între simțirea poetului de azi și natura primară, spre care tindem când vrem să facem artă, cea care ne fascinează atât de mult, se află un strat de smog cultural. Toată modernitatea, de fapt, pare că se zbate, ca o vietate anemică, ca să scape de otrava acestui monstru difuz. E un smog, un nor de viruși, creat din excese de tot felul, din excrescențele canceroase ale automatismelor raționalității, din  psihologie, sociologie ș.a.m.d. Citind corespondența lui Flaubert, am descoperit că și atunci, când abia se nășteau modernismele, poetul simțea cum se depărtează de un relief al unei naturi umane uriașe. Cea pe care atât de ușor o vedem la antici, dar mai ales la cei care au impus canonul, cum se spune, occidental. Pe lângă antici, Flaubert, când scria un roman al unei super-realități – cum se spune azi, al realității de peliculă –, adică povestea Emmei Bovary, citea la greu Montaigne, Voltaire, Shakespeare sau Goethe. Făcea asta ca un exercițiu pentru mușchii simțirii. Și-i pregătea pentru alpinism artistic. Și asta mergând pe o temă ultrabanală. Își convertise în limbaj toate energiile unor gânduri ciudate. Flaubert era fascinat de stranietatea adâncimilor mari. Înainte de-a scrie despre viața Emmei, scrisese despre iluminările și spaimele Sfântului Anton, ca și ale Alexandriei lui bântuite de epidemii spiritualiste. În sfârșit, cred că mesajele poeziei actuale, gândindu-mă la poezia tinerilor mai ales, deși sunt atât de bine poziționate – vin adică la momentul potrivit și de la cei care simt cel mai bine mișcarea naturii noi (sociale, istorice, culturale) –, par a nu avea acuratețea și prospețimea marii stranietăți. Parcă poeții, neînvățându-și bine rolul, spun falsități din ignoranță. Se maimuțăresc involuntar, ca actorii lui Hamlet, pe care Hamlet, care știe atât de bine instrumentul sufletesc, prin exersare, nu prin intuiție doar, îi pune în gardă de la început. Acești actori dau drumul energiei sufletești în exces, strigă prea tare, au teatralitate inutilă. Fără meșteșug, fără antrenamentul cultural, și simțirea cea mai acută se poate înșela, când caută notele pe coarde. Nu vorbesc aici de poetul acela, care-și face stagiul ca ostașul armatei chinezești infinite, de o sută de mii de trupeți, care cântă încântat la locul lui. Nu. Eu vorbesc aici de cei care au dezertat, care trag aer proaspăt, prin râpi sau păduri virgine, ascunși de ochiul vigilent al ordinii comune, și scriu ciudățenii pe pietre.

Poezia dumneavoastră, și nu o spun doar eu, nu poate fi încadrată unui stil sau unei perioade anume. Deși sunteți la primul volum de poezie, aveți un discurs poetic deja personal. Cărui fapt i se datorează? Sunteți mare consumator de poezie?

Sunt un mare consumator de literatură de tot felul. Pot spune că am citit marea poezie cap-coadă de câteva ori. Am citit la fel și pe marii prozatori, mari poeți, de fapt: Tolstoi, Dostoievski, Kafka, Gogol, Flaubert, Rablais, Joyce ș.a.m.d.

Pot acum să simt largi coerențe – și să fiu sigur de ele – între aceste lumi cu totul și cu totul străine unele de altele. De exemplu, ani în șir am exersat la un fel de roman, care duce mai departe ceea ce Flaubert reteză, în frazele lui muzicale, ca fiind în exces, în fanteziile lui Kafka sau lui Joyce. Aceste excese, evaluate altfel de la un autor la altul, mă fascinează enorm. Acolo parcă văd găurile negre ale naturii umane. Sau oscilând între arta romanului rusesc, de tip Tolstoi-Gogol-Dostoievski-Bulgakov, și arta romanului de tip occidental, pornind de la marii occidentali, care sunt atât de mulți, prindeam particule, ce marcau mai ales diferențele, care parcă vin din altă lume. Nu am marca unui anumit stil sau limbaj, căci mereu m-am strecurat pe lângă ceea ce părea cunoscut sau aflat. Am niște slăbiciuni, totuși, cu totul contrare. Îmi place, de exemplu, formula expresionismului nordic (german, iar la noi de tip ardelenesc), ador concretismul limbii (de la Arghezi, Sorescu, până la optzeciști), fiind ca o vitamină după mari beții. Vreau deseori iluminări stranii (suprarealism, textualism atomic, gen Iova), sau retorism nebun, în genul beat, care își lichidează organele la urmă. Acum, de exemplu, în această perioadă, caut formule prin care să arunc sensurile acestui existențialism, clasic deja, în găuri negre ale lumii noastre, practicând un stil bine fasonat și plăcut. Am încercat, apoi, într-un volum, care urmează să apară cât de curând(Titlul- Privește-ți veacul artei tale, poet înfricoșat!), să introduc cât mai multe semne, informații despre viziunile poetice ale modernității. Mă joc și vreau să văd cât ține jocul.

De-a lungul și de-a latul acestui volum, ”Vreau altă realitate, artă merg pe mâna ta”, apărut la editura Tracus Arte, oferiți cititorului tot felul de indicii, dar îi întindeți și capcane. Care este cheia lecturii acestei cărți?

Aproape toată ziua citesc despre tot felul de lucruri. Apoi stau îngropat în cele mai obișnuite realități. Am trei copii de trei generații (ultimul este în clasa a doua), lucrez cât pot de mult, mă pun în slujba tuturorinițiativelor. Acum, de exemplu, vreau să lansez, la Botoșani, un muzeu al vieții cotidiene în comunism. Vreau, după aceea, să fac o documentare despre o lume culturală din Răsărit. O documentare pe teren la firul ierbii. E vorba de un sud al Răsăritului meu. Nu știu de ce cred că numai cu lucruri de acolo voi scrie un roman despre comunism.Voi merge astfel de la București, la Iași, Chișinău, sudul Basarabiei și zona Ucrainei de pe malul Mării Negre, până la Odessa. Mă fascinează să spun, am fost și eu la Odessa. Și cred că, pe drum, în cap, se vor lega niște fire, care flutură acum în aer. Ador aerul Răsăritului, combinat cu cel grecesc. Cred că am în sânge din amândouă aceste naturi. Când m-am însurat cu cineva din Răsărit, repede-repede, am avut sentimentul că am revenit acasă. Poate de asta am scăpat de toate nevrozele de atunci. Până atunci, fusesem bolnav de TBC, avusesem deseori insomnii. Iar copiii mei parcă-s niște creaturi stranii ale nordului. Lecturile astea, făcute uneori într-un ritm îndrăcit, iată, învelesc o viață foarte încărcată. Prin lecturi vreau să-mi însușesc meșteșugul limbii, să-mi țin mușchii ei tonici. Am un mare complex față de limbă. Uneori simt cum înaintează o scleroză, care mă va face să muțesc. Cât privește ceea ce vreau să spun, puțin mă preocupă. Vreau să trăiesc cât mai larg și cred că se va insinua umanitatea asta în limbă.

Vă petreceți mare parte din viață printre cărți. Citiți foarte mult și sunteți conectat și la fenomenul cultural actual. Și totuși, cartea despre care vorbim nu este una a certitudinilor, ci una a întrebărilor și a unor probleme puse în discuție.

Acest volum se ocupă de limbajul poetic, mai ales. Am vrut o limbă care să degaje o energie atomică, la fiecare întorsătură. Apoi mereu am vrut să ajung la o realitate primară, să respir acel aer tare, al unei mari naturi pe care am pierdut-o prin exces de rațiune. Limba mea de acolo e ca o freză care rade câteva straturi de grăsime, de carne inutilă. Vreau să dau de mușchi sau de oase. I-am învățat și pe copiii mei să citească Homer. Ce vrea să spună simplu Homer, pentru omul actual? Sunt reguli clare pentru întărirea caracterului acolo. Spun fiecărui fanatic cititor, pe care-l întâlnesc la BCU, că ar fi bine să știe, cât de cât, schema antichității. Cât de clar vorbesc ei de natura umană! În volumul următor, terminat deja de un an, și care va fi publicat în curând, m-am ocupat de viziuni poetice. Termin cu câteva trimiteri la Răsăritul meu. Mă pun în slujba unui personaj poetic al meu, un dictator, s-ar zice, pe nume „Marele Intelect”. E ca un zeu rău, căruia-i închin fel de fel de cântece, ca să-l îmbunez.

Debutul dumneavoastră în volum de versuri vine la o vârstă a maturității. De ce acum sau de ce abia acum? Este un volum asupra căruia aţi tot revenit sau doar o reacție la realitatea culturală și socială?

Am renunțat în mai multe rânduri la literatură. La vârste mici, am început cu lecturi excesive, am scris proză și poezie. Am fost premiat și publicat în revistele vremii. În poezie, mă blocasem la nivelul limbajului. Nu puteam să-mi concretizez, să-mi obiectualizez limbajul poetic. Acum, uitându-mă în urmă, pot spune că eram copleșit de rafinamente ale subterfugiilor de tip abstract. De asta cred că optzeciștii au fost fenomenali în epocă. Mă închin lor pentru că au scăpat limba de păduchii și de limbricii idealismelor și abstractizărilor, care îmi anemiau realitatea interioară. Acum, peste culturile poetice s-au abătut alte molime. Alți păduchi, alți limbrici. Știu doar o singură metodă de însănătoșire – culturalizarea în forță. Poate că sunt bătrân și cred în ceva atât de cunoscut. Poate că e vorba de paranoia deja. Am scris un articol în care citeam poezia actuală printr-un canon homeric, în doi timpi, Ahile și Ulise. Era un artificiu ca să-mi construiesc un discurs. Redactorul-șef mi-a spus, domnule Iftime, sunteți prea nemilos. Veți stârni prea multe împotriviri și reacții negative. Se vor răscula armatele noastre, știți care. Vă dau un sfat: lăsați-o mai moale. M-a distrat răspunsul lui. Dar, recent, la Bookfest, un prieten apropiat, un poet extraordinar, cu un caracter la fel, îmi spune: domnule Iftime, toată lumea spune că sunteți securist. E adevărat? I-am spus, crede-mă, lumea noastră sensibilă, când nu poate înghiți ceva, face urât. E normal. La obiect, crede-mă, omule, nu am avut nicio legătură cu Securitatea. Dar am atâția prieteni care au fost atât de mult frământați de murdăria Securității, încât aș vrea să spun: sunt și securist, cum vreți voi, numai scrieți o poezie bună, ca să pot hohoti fericit când o citesc.

Număr de vizualizări :2884


One Comment to “„Vreau deseori iluminări stranii sau retorism nebun””

  1. Cristi Lavin spune:

    C-tin Iftime o fi citit totul cap-coadă aşa cum menţionează în interviu, dar a reţinut mai mult coada decât capul. E adevărat că se duce zilnic la bibliotecă; dar face acest lucru mai mult pentru cã are o grămadă de copii acasă şi e disperat de gălăgia lor, aşa cum mi s-a confesat. În loc să se laude cã e om de cultură, faţă de mine se laudă că e sportiv şi chiar m-a întrebat dacă vreau sã mă batã. Cred ca la bibliotecă e mai ieftin decât la sala de box, de aceea a ales-o.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro