Istoria literaturii nu este pentru terchea-berchea

Din ce în ce mai mult se conturează două categorii în contingentul criticilor (încă) tineri. Cei de mainstream, centrali, şi cei periferici, contraculturali, revendicându-se de la contracultură. Primii se îndârjesc să trăiască, dacă se poate cât mai bine, din „uzufructul” literaturii. Cum acest lucru este practic imposibil, uzufructul se deduce oblic: critici de editură, bursieri postdoctorali şi, apoi, bursieri eterni până la intrarea în academie. Foarte utili în viaţa cetăţii, criticii de mainstream (CM) se axează pe producerea de instrumente de lucru: lucrări cu caracter didactic, corecte şi disciplinate ca poporul chinez pe vremea lui Mao. Nu aceasta este însă prima fază a evoluţiei lor.

Mai întâi, CM cresc în sânul familiilor respectabile, care le răsplătesc rezultatele la învăţătură cu excursii la mare şi la munte, unde pot citi în linişte cărţile obţinute ca premiu+coroniţă. Juneţea acestor viitori stâlpi ai societăţii este cât mai bine izolată de scandaluri, confruntări deschise, haine rupte, sporturi oarecum extreme şi, în general, de instabilitate şi eşecuri. Cu timpul, exemplarele câştigă o mare încredere în posibilităţile proprii, dat fiind că obstacolele le sunt înlăturate metodic din cale. Când ajung să fie criticaţi, mai târziu, nu mai sunt afectaţi în niciun fel, întrucât relaţiile pe care şi le-au făcut încă din adolescenţă îi pun la adăpost de orice cutremur serios. Din fragedă tinereţe ei sunt învăţaţi să meargă exact la ţintă, aşa cum un copil de manager ştie de pe la 8 ani spre ce poziţie să tindă în ierarhia corporatistă.

Odată roboţelul bine uns, urmează etapa ducerii servietei. Câţiva ani se cuvine să fie oamenii de casă ai unor personalităţi în domeniu, gen Dinu Păturică la Andronache Tuzluc. Aici se bifează articole-odă la adresa binefăcătorilor. Imediat ce sunt adoptaţi de categoria pe care vor să o penetreze, CM declanşează războiul pentru spaţiul vital: doborârea competitorilor sau a adversarilor binefăcătorilor. Simultan, ei încheie alianţe cu ciracii de aceeaşi speţă care au reuşit să pătrundă până la acest nivel, cât şi cu aliaţii binefăcătorilor. Studenţi model în facultate, eventual şefi de promoţie, CM primesc curând învestirea: rubrică la una sau mai multe reviste de mainstream+consilier la o editură+o asistenţă la facultate+apariţii în media+postura de co-lansatori ai volumelor unor intelectuali de sticlă, adică intens promovaţi.

Post-post-post doctoralii

Situaţia materială stabilizată, ea poate fi împinsă spre înflorire de un mariaj cu un pesonaj oarecum similar: roboţel la costum sau deux-pièce, destul de tălâmb fizic etc. Este momentul revelaţiei – CM încep să fie sarcastici, adesea chiar să îşi conteste binefăcătorii (dar nu foarte serios), să nu accepte decât adresarea cu dumneavoastră şi să absoarbă cu mărinimie complimentele sulemenite ale unori curteni veleitari. O bursă postdoctorală gras plătită, în vederea unei cercetări suficient de terne, pică numai bine. După ce aceasta se epuizează, CM se mişcă rapid, executând pressing constant pentru înhăţarea altei burse a vreunui institut, înaintea împlinirii fatidicei vârste de 45 de ani. Tel quel!

Să nu fim superficiali, totuşi! Merită mers mai în adâncime. Cum recunoaştem exact CM? În primul rând, după reacţia la critică. Pe care o pot primi: 1. cu mare făloşenie, ca pe o laudă cuvenită; 2. cu condescendenţă, arătând tuturor veleitarilor-vasali cât de vulgari sunt cei care îndrăznesc să le facă aşa ceva; 3. cu dispreţ olimpian, declarându-i public pe contestatari nişte amărăşteni frustraţi. Şi oricum, în momentul în care te-ai aventurat cu o critică la adresa CM eşti un ciudos pe realizările profesionale şi sociale fulminante ale acestora. Trăim într-o lume care apreciază succesul, orişicât. Intelectualismul moral s-a dus de mult pe gârla sâmbetei. Nu degeaba îl ciondănea Xantipa pe Socrate pentru defectul ăsta.

Areopagul culturalnicilor

În plus, CM au preferinţe serioase, geriatrice. De la haine până la chestiuni estetice – totul trebuie să fie cătinel, stufos, îmbârligat, sec – bătrânicios, aşa. Neabătut culturalnici, CM nu pot fi tulburaţi cu solicitări stupide, gen unde se poate găsi o brutărie mai ca lumea în zona lor. Orice întrebare care li se adresează se cuvine să aibă minimum patru referinţe şi deschideri culturale. La fel, orice manifestare publică fermă, orice dizidenţă li se pare dezgustătoare dacă nu se întrevăd perspective clare de reuşită obţinută fără riscuri stomatologice. Totul trebuie să fie lin şi cât mai puţin contondent. A nu se înţelege că lipsa de condiţie fizică a CM îi transformă în fiinţe blajine. Din contră, CM au o inepuizabilă capacitate de a jigni public (atâta timp cât sunt siguri că pufoasa lor integralitate corporală nu este în pericol). A te atinge de ei este ca şi cum ai profana o floare, ca şi cum ai lovi o femeie în faţa Operei din Paris. Fiinţe gregare, CM ştiu să persiste în istorie şi sunt de admirat pentru această ştiinţă. Cine nu persistă şi nu se ciorchinizează, kaputt acces istoria literaturii! Or, o societate cu prinţip carevazică nu poate propăşi fără posteritate patentată.

Caracuda

Criticii periferici (CP), de regulă, nu se răsfaţă în confort intelectual. În cazul în care activează în învăţâmânt ori cercetare, aceştia nu vizează uzufructul literaturii române. De cele mai multe ori preferă limbile străine şi pot fi implicaţi în tot felul de activităţi neîncadrabile în cultura de mainstream, dar specifice înţelegerii post-industriale a culturii: traduceri, interpretariat, comunicare, medicină, inginerie, muzică, construcţii ietc. Orice le poate asigura libertatea de a nu linguşi nomenclaturiştii culturali.

Pentru a-şi spori vitalitatea, CP frecventează săli de sport, parcuri şi medii sociale cât mai diverse. Întrucât se vor intelectuali, nu culturalnici, implicarea lor socială este curajoasă, lipsită de menajamente şi fandacsii. O ciocnire cu jandarmeria scut pentru politicienii corupţi nu-i deranjează în niciun fel. CP sunt fiinţe singuratice, mentalitate care le reduce substanţial şansele de supravieţuire, precum şi de posteritate.

Dat fiind că CP merg cu precădere în Vama Veche, nu la Mamaia, nici la Eforie Nord, ei nici nu prea sunt invitaţi în juriile literare mainstream. Gusturile lor conservatoare, iar nu gerontofile, pot crea probleme ierarhiilor deja impuse. Din nesăbuinţă, ei ar putea încuraja inovaţia, inteligenţa şi eleganţa. Canonul ar deveni, astfel, un receptacul al operelor vii, cu priză la publicul viu şi el. Situaţie extrem de neplăcută pentru o literatură fabricată de către şi pentru scriitorii reali şi veleitari. Şi da, da! conservatorismul acceptă noutatea cu temei, adică nu teribilismele căznite.

Dar repet şi la final – CP destabilizează minunatul sistem literar şi cultural, în ansamblu. O cultură respectabilă este niţel plicticoasă, ce mama sărăciei! Dacă ne-am lua după capetele CP, cultura ar deveni ceva foarte ager şi provocator. Ar concura cu mall-urile şi cu fotbalul. Nu adaug în competiţie şi biserica, căci literatura deja a împrumutat mare parte din structurile bisericeşti. Dacă ne dorim ca o cravată să şe aşeze bine, atunci trebuie să o ajutăm cu ceva burtică.

Optimizarea optimismului

Datoria noastră cetăţenească este să încurajăm munca în echipă, aşa cum se făcea pe timpul comunismului şi aşa cum se face şi în capitalism. Or, criticii periferici sunt incapabili de efort colectiv constant din cauza creativităţii excesive – o boală care stă să fie eradicată. CP suferă şi de mania de a scrie despre cărţi ale unor autori talentaţi, dar puţin cunoscuţi, care nici nu publică la editurile mari. Semnalarea talentelor marginale, fără conexiuni în politica culturală, aduce din nou confuzie şi supraaglomerare în câmpul cristalin al literaturii. Criticii de mainstream nu pot da randament în atari condiţii de înghesuială creativă. CM trebuie să scrie doar despre MARI scriitori, despre MARI cărţi şi să facă piftie tot ceea ce nu este MARE. Tot în vederea creării unui climat balneo-climateric pentru activitatea susţinută a CM statul alocă fonduri semnificative, în lipsa cărora viaţa culturii de mainstream ar sucomba instantaneu. Fondurile bugetare sunt binevenite şi în ograda editurilor private, copleşite însă de datorii pe care nu le vor achita în veci. Prezenţa criticului mainstream fluidizează circuitul culturii în natură şi asigură îndepărtarea viitoarelor generaţii de arealul sacrosanct al elitelor mai mult sau mai puţin creative. Datoria fiecărui activist cultural este, aşadar să…

Felix NICOLAU