”Orice om este un centru, un șaman, o forță care comunică cu nevăzutul, capabilă să reinventeze lumea și pe sine”

Adina Dabija a debutat în 1997 cu volumul „poezia-păpușă” (ed. Cartea Românească). În 2006 a publicat „Stare nediferențiată” (ed. Brumar). Cărțile sale au fost traduse și publicate în Statele Unite ale Americii. Piesa de teatru „Manole 3D” a fost nominalizată la Premiile Uniter pentru cea mai bună piesă a anului 2004. Adina Dabija locuiește în prezent la New York unde practică medicina chineză și este editor al revistei www.respiro.org. „Șaman” reprezintă debutul său în proză, Editura Polirom, 2013. Poeta Florina Zaharia a dialogat cu Adina Dabija despre Şaman, în exclusivitate pntru AgentiadeCarte.ro

Șaman, o carte vie, cuvinte alunecând din vis în realitate, inițiere și autoinițiere până la un punct care atinge sufletul şi magia. Ce înseamnă acest volum pentru tine şi de ce ai ales acest titlu?

Dacă stau și mă gândesc la ce am făcut în această carte (și cred că nimeni care e sincer nu poate ști exact ce face într-o carte) – am realizat măcar un lucru important: am chestionat cu toată sinceritatea ordinea existențială în care mi-a fost dat să mă nasc – de la natura formală a educației, la împărțirea lumii în categorii, a societății în clase, la rostul artei, al iubirii, al lui Dumnezeu. Poate părea naiv și probabil că este, dar pentru mine a fost important să fac asta, pentru că eu cred că omul este un infinit prin însăși natura sa, dar societatea încearcă să-i imprime anumite tipare, reprimându-l. Asta se întâmplă dintotdeauna, iar eu am simțit, probabil ca orice artist, nevoia urgentă să dau un pumn în nas acestor forțe care oprimă omul. Procesul scrierii acestei cărți, deși nu-l înțeleg în totalitate, pentru că e dincolo de înțelegere, a fost foarte important, pentru că prin el am ajuns la ”șaman”. Pur și simplu acolo m-a dus cartea. Când m-am apucat de scris, nu știam bineînțeles unde voi ajunge. Trebuie totuși să spun că ajunsesem la ”șaman” oarecum dinainte, prin natura meseriei mele, de vindecător. Eu cred că toți avem în centrul nostru un ”șaman” dar societatea în care trăim nu încurajează descoperirea acestuia, dimpotrivă, ne face să credem că suntem neajutorați și prin urmare ne ”susține”, dar de fapt ne taie aripile: ne face dependenți de medicamnete, de relații, de obiecte, de moduri de viață și de gândire. Am înțeles în timp ce scriam câteva lucruri importante: că nu aparțin nici unui timp sau loc, nici unei estetici sau politici, ci doar centrului propriei mele existențe, pe care l-am redescoperit în procesul scrierii. Am aflat că un om poate să ajungă fie atât de mult, încât toate circumstanțele vieții sale să devină neimportante. Privind retrospectiv, aș putea spune că am scris această carte pentru redarea demnității omului, pentru că omul a uitat cine este. Am scris-o mai ales pentru tineri și adolescenți, care, în loc să se lase intimidați de lumea feroce creată de adulți și să intre în jocul ei, să știe că orice om este un centru, un șaman, o forță care comunică cu nevăzutul, capabilă să reinventeze lumea și pe sine, și fiecare din noi avem, prin grația divină, înăuntrul nostru acest suflu regenerator.

Descrii foarte clar, aproape dureros perioada ta de îndepărtare de poezie, atunci când nimic nu mai avea rost, când cotidianul şi Bucureştiul îţi sufocaseră scrisul. Sunt momente care revin aproape în fiecare pagină, chiar dacă nepuse în cuvinte. A fost „îndepărtarea” de scris una dintre cele mai mari frici ale tale?

Eu nu am frici, am însingurări, perioade de regrupare de trupe, de reînchegare de sens. Cred că e important să mergi până la capăt, adică să nu rămâi niciodată egal cu tine însuți, ci să mergi cât mai departe în efortul de a înțelege și de a iubi lumea, chiar dacă o iei temporar în jos în loc să o iei în sus. Dar mai bine să riști și să te accidentezi decât să trăiești în amorțire. Pur și simplu pentru mine în acel moment poezia nu era capătul. Dar nu pentru că poezia n-ar fi capătul – ea este de fapt începutul și sfârșitul, pentru că în spatele ei stau, cum spunea Nichita Stănescu, necuvintele, adică inefabilul, transcenderea înțelesului. Nu era capătul dintr-un fel de uscare interioară sub suflul Bucureștilor și a presiunii societății de a-ți face ”o viață”. Dar această experiență, dureroasă cum a fost, și-a avut rolul ei, de distrugere a ego-ului. Eu cred că una din cele mai mari primejdii care îl pasc pe un scriitor este ego-ul său de artist. Din cauza acestuia foarte mulți scriitori rămân la un anumit nivel, mecanic, aș spune. Intră într-o paradigmă, de exemplu își inventează un stil și au impresia că asta e capătul. Dar în artă stilul personal este, așa cum o spun și în ”Șaman”, însăși moartea, renunțarea la ce e viu, la experiment, la însăși fibra dinamică a vieții. De aceea, ca să revin la întrebarea ta, pe mine ”îndepărtarea” de scris nu are cum să mă sperie, ea e starea mea naturală, eu nu mă consider scriitoare, ci un om care trăiește, uneori visează sau se roagă, iubește mai tot timpul și din când în când scrie, ca parte din experiența comuniunii cu ceea ce e dincolo de cuvinte.

Experienţa „cuţitul” a venit cumva să schimbe punctul culminant în text pentru că mi se părea destul de palpitant să fugi de un „peşte” (suedez) dintr-un hotel în care te-ai trezit singură şi neajutorată. Toate acestea încarcă povestirea cu o tristeţe nemărginită dusă în toate direcţiile: de la neputinţă, nedreptate şi teamă până la lehamite. Cum s-a schimbat viaţa ta de la acel episod?

Orice traumă este revelatoare. Tristeţea e poate doar un nivel de reacţie imediată la traumă, dar nu ar trebui să fie un punct terminus al experienţei traumatice. Sau dacă e, înseamnă că persoana respectivă nu a asimilat „lecţia” traumei şi s-a oprit la jumătatea drumului. Îmi amintesc răspunsul Părintelui Cleopa la întrebarea unui credincios dacă lacrimile provenite din suferinţă sunt bune sau sunt rele în ochii lui Dumnezeu. Lacrimile nu sunt nici bune, nici rele – a răspuns părintele, adăugând că singurele lacrimi „bune” fiind cele de recunoştinţă şi de dragoste faţă de Dumnezeu, adică reieșite din extazul contopirii cu El. Sau, în acelaşi sens, îmi amintesc o întrebare naivă din adolescenţă către ghidul meu, în cursul unei şedinţe de meditaţie budistă, şi anume ce înseamnă când simţi o vibraţie în corp urmată de o senzaţie de plutire în afara corpului. Răspunsul a fost că senzaţiile respective sunt doar factori care distrag atenţia de la scopul ultim al meditaţiei, şi anume găsirea păcii interioare, ele fiind doar „capcane” ale minţii şi corpului, care trebuie depăşite. În acel capitol „al cuţitului” din carte, eroina ajunge, a doua oară în decursul cărţii, de data aceasta prin traumă, la Iisus Cristos. Nici de data asta nu reuşeşte să-l păstreze, şi va fi supusă unor noi încercări transformatoare, pe alte nivele, până la finalul cărţii. Cea mai importantă parte din această lecţie pe care o asimilează eroina în acest capitol este aceea de a nu se considera „victimă”. Foarte mulţi oameni care au fost aparent nedreptăţiţi de viaţă intră în dansul victimă-călău, perpetuând fără voia lor, prin însăşi asumarea statutului de victimă, „răul”. Dar acesta este chiar mesajul lui Iisus, şi este scris în finalul acelui capitol (care nu întâmplător se intitulează „Iubirea”): „Iubirea şi iertarea sunt singurele mijloace de tăiere a firelor nevăzute care te ţin prizonier în joc”. Foarte adesea ne temem de suferinţă, sau o reprimăm şi o negăm, pentru a nu fi stigmatizaţi de societate, care o asociază adesea cu o pedeapsă divină. Dar a ocoli suferinţa şi trauma înseamnă a nega însăşi natura vieţii. Iar alţii cad în extrema opusă, în autoflagelare – care duce la fanatism. Suferinţa este o experienţă necesară pentru a te elibera de ignoranţă, care face parte în mod natural din viață. Odată ce te eliberezi de ignoranţă şi îl cunoşti pe Dumnezeu, implicit nu mai suferi.

Cât e Vis, cât e Realitate, cât e Magie şi cât e Literatură în acest roman? Am senzaţia că povesteşti o întâmplare reală, iar la sfârşitul ei te trezeşti ca dintr-un vis. Chiar şi personajul Jean-Claude pare foarte real deşi tu parcă ai relata un vis…

Nu ştiu, eu cred că e puţin din toate acestea… Toate evenimentele descrise în această carte s-au întâmplat întocmai pe nivelul mișcărilor interioare și orice asemănare cu realitatea interioară este deliberată. Însă toate persoanele și locurile, chiar și cele reale, sunt pur fictive… ele sunt în slujba transformărilor sufletului, care e cu adevărat personajul principal în roman.

La ce se raportează viaţa ta literară de acum? În comparaţie cu Bucureştiul primilor ani când „singura preocupare era să-ţi distrugi orice urmă de personalitate”…

Eu nu am o viaţă literară formală, decât rar, iar când se întâmplă este un chin pentru mine. De exemplu astă toamnă a trebuit să mă ocup de promovarea unui volum de poezie care a fost publicat la North Shore Press şi a trebuit să organizez lecturi publice, să mă ocup de promovarea cărţii, să trimit invitaţii… Editorul fiind localizat în Alaska, am preluat, la rugămintea acestuia, toată „bucătăria” promovării la New York, ocolind uraganul Sandy, făcând slalom între viaţa profesională, cea de familie şi cea intimă din laboratorul de creaţie… Viaţa literară este o mare bătaie de cap, nu neapărat din cauza muncii colaterale pe care trebuie să o depui, ci pentru că implică promovarea unei imagini. Iar pe mine ideea de a-mi cultiva o imagine mă îngrozește, pentru că prefer să-mi direcționez energia pentru a mă acorda pentru receptarea și transmiterea corectă a acelor vibrații care îl făceau pe Hafiz, unul din poeții mei preferați, să spună că e o harpă în mâna Divinului. Au existat în istorie, mai ales în China, autori care au creat opere remarcabile şi le-au publicat sub anonimat. Eu nu am ajuns încă la acel nivel. Dar cea mai importantă componentă a „vieţii mele literare” rămâne acel schimb de energie, de comuniune cu ceea ce este dincolo de cuvinte – din copaci, din soare, din vânt şi, bineînţeles, din ceilalţi. Iar acesta se petrece independent de spaţiul geografic în care mă găsesc… e în altă dimensiune.

Ce reprezintă Măgina pentru tine, în afară de locul în care „orice nesiguranţă se risipea”?

Măgina e locul copilăriei mele, un spaţiu magic, misterios, cu câteva „ieşiri” secrete: cămara, fântâna din fundul grădinii, terasa pe care soarele amiezii cade într-un anumit unghi pe o pagină de carte, cimitirul din vârful dealului, locul ideal de observare a apusului şi a stelelor, cel mai aproape de cer în acest spaţiu primordial – fiecare din acestea constituind nişte experienţe în sine, apropiate poate de acele „spaţii ale posibilului” despre care vorbeşte Michel Houellebecq. Fiecare dintre noi întâlneşte în viaţa lui astfel de „ieşiri” secrete din spaţiul şi timpul formale, adică aşa cum sunt ele percepute prin cele cinci simţuri, locuri speciale care aparţin „celui de-al şaselea simţ”, nişte spaţii de respiraţie care adaugă dimensiuni noi vieţii. Dar în cartea mea mai sunt atfel de spaţii, e drept, nu primordiale, legate e datul naşterii, ca Măgina, dar tot perpendiculare pe ”realitate”. La Galaţi, de pildă, erau legate de plimbările pe faleză în care culegeam cioturi de lemn modelate de Dunăre şi aruncate de valuri la mal, la Bucureşti era spaţiul discret al mahalalelor, în Canada era priveliştea albului nemărginit. Poezia, rugăciunea, meditaţia, sunt astfel de ieșiri din timp și spațiu. Am putea specula că bucuria de a trăi a unui om, bogăţia sa, este definită de abilitatea lui de a „vedea” astfel de ieşiri din ecuaţia aparent imposibilă a vieţii. Gândiţi-vă de pildă la dansul lui Zorba.

Adina, când ai descoperit că eşti ceea ce nu ştiai că poţi fi?

Când l-am cunoscut prima oară pe Dumnezeu. Pentru că atunci am avut acces la cunoașterea de natură divină, nu intelectuală sau estetică. Este o experiență de viață importantă pe care sunt convinsă că mulți oameni o au, dar unii o uită sau trec pe lângă ea fără să o asimileze.