Am făcut câțiva pași cu coșul de cumpărături spre masa lungă, de lângă ieșire, ca să transfer în sacoșă pâinea, laptele, mierea. Când, ce să vezi? De cine credeți că dau? În negru, cu păr aproape alb, cu ochelari, cu gura întredeschisă, dorind să îmi spună ceva… L-am recunoscut imediat: Dan C. Mihăilescu. Oricare alt chip m-ar fi lăsat la acea oră indiferentă (tocmai făcusem rezervare la biletul de avion pentru Salon du livre și trăiam în minte, după discuția cu Persoana de la Agenție, un enervant esprit de l`escalier). Dar prezența lui Thebookman la Sighișoara, în supermarketuțul de lângă piața de zarzavaturi, mi-a creat acel declic care ne modifică starea de la un moment dat (va fi existând în vreo limbă un singur cuvânt care să definească amestecul de surprindere, bucurie, refacere a șirului de gânduri când dai de cineva pe care nu te aștepți să îl întâlnești?)
Bun. Mă uit mai bine dar e clar că nu-l pot duce cu mine. E strâns legat de un teanc destul de mare de imprimate. Nu mă las eu cu una cu două. Îl iau la întrebări pe agentul de pază. Ce caută Dan C. Mihăilescu aici? Agentul, un bărbat ca mulți alții, îmi dădu lămuriri pe un ton indiferent spre amabil-spășit: a sosit cu ofertele pe luna ianuarie. Bun, insist eu, și când desfaceți pliantele? Suntem exact în luna pentru care, bănuiesc, sunt valabile prețurile. Oscilând câteva momente între a se duce după aprobare și a nu-și părăsi locul de muncă din fișa postului, luă decizia împrumutului unei foarfeci de la Casa Unu. Tăie și se tăie în legăturile primejdioase de rafie subțire, îmi aruncă o privire parcă nu tocmai prietenoasă și-mi puse în mână un teanc de hârtii, la grămadă, din câte două feluri de dimensiuni. Ofertele la ciuperci champignon, aripi de pui coco rico, aluat Foietaj bella și ghivece cu flori callathea ( la numai 12,99 lei) erau de mărimea viitoarei Autostrăzi Constanța – Vama Veche. Iar imprimatul care mă interesa depășea cu vreo trei centimetri un A4, din cauza manșetelor nedecupate. Era un număr proaspăt (ultimul?) al revistei Tango, revistă pe care, sporadic, o mai citisem prin aeroporturi, în benzinării, la bariera de cale ferată, în acele intervale în care vrei să îți faci așteptarea plăcută, ba chiar îmi dorisem la un moment dat să se scrie despre romanele mele în ea.
Așa se face că am ajuns acasă nu numai cu Omul care aduce cartea (știți să dansați tangou, domnule Dan C. Mihăilescu?, l-am întrebat eu după primul pahar cu vin) dar și cu Beatrice Rancea (s-au uitat în dressing-ul meu și a văzut că nu am nimic negru), cu Andrei Șerban (direct la raftul cu dramaturgi) și cu Alice Năstase. Cu Alice (o cheamă ca pe fiica mea) nu a fost nevoie să stau de vorbă. A fost suficient să îi citesc editorialul și să înțeleg de câtă înțelepciune avem nevoie ori de câte ori ideile, sclipirea, efortul, timpul unei Lucrări încep să alunece la vale.
Revista Tango, altădată atât de elegantă, este acum depliată pe masa mea, citibilă pe o coală cât o hartă, ruptă pe margini de la legăturile cu care a fost împachetată și transportată, la teanc, cu ofertele lunii ianuarie la aripi de pui și ghivece cu flori.
Dr. Mariana Gorczyca
