“Poezii” de Octavian Mihalcea

ian. 20th, 2013 | By | Category: Agenda de carte

De curând, la Fundaţia Culturală Antares, a apărut volumul “Poezii” de Octavian Mihalcea.

“Prin titluri, explicit în „Bărbatul artei sângerează fluturi” sau concise în „Flagel” şi „Epicriza”, poetului Octavian Mihalcea i se face dor de „clasicizare”, editând la „Fundaţia culturală Antares” din Galaţi, în anul 2012, cartea „Poezii”, completând astfel careul său de aşi, cu care plusează în literatura contemporană, râvnind, ca orice perfecţionist, la cine ştie ce chintă roială. Absolventul de filosofie, masterandul în filologie, cititorul sutelor de cărţi, căptuşindu-i pereţii camerei sale(i-o fi asigurând protecţia fonică, termică sau, mai degrabă, cea împotriva mediocrităţii?), eseistul erudit(o veritabilă vocaţie pe care şi-o neglijează, iubind prea mult Poezia), solitarul Cetăţii(ezitant celibatar, la o vârstă când alţii s-au plictisit de căsnicie), Octavian Mihalcea, „vizibil” în paginile revistelor literare importante de la noi, şi, respectând, „nebunia secolului şi mileniului”, pe Internet, cultivă un stil propriu, rod al admiraţiei faţă de Ion Barbu, Dimov, Mazilescu şi Turcea. Un stil oarecum sofisticat, pentru valsatorul pe muzica rimelor, făcând trimiteri subtile spre adagiuri filosofice, trăiri cromatice, paradoxuri polemice, iubiri răscolind posibile linişti(nu ditiramburi trâmbiţate). „Odată emancipată de religii şi filosofii, Arta va putea deveni singura posibilitate de a mântui lumea!…Arta este acea scândură care ne poate salva, după un naufragiu”. Aşa grăit-a Brâncuşi, iat poetul pare a-i adapta „tehnica de lucru”, schimbând piatra, lemnul, bronzul cu trainice cuvinte. Pentru că Octavian ia blocuri mari din „masivul limbii române”, în care loveşte cu dalta propriilor simţăminte până aceasta capătă forma de poem. Îi repugnă explicitul, umplutura, baladescul, urmărind, aidoma urieşescului sculptor, esenţializarea, chiar asumându-şi prin aceasta, îngustarea pieţei de cititori (că tot e la modă marketingul). E de-a dreptul încântat, dacă e  receptat cum se cuvine „par les connaisseurs”. Oricum, dacă trăia acum câteva secole, ar fi vagabondat alături de Villon, în interbelic s-ar fi înscris la Clubul Matein al lui Barbu, iar în zilele noastre ar „citi” un absint la „biblioteca fluidă” a Muzeului Literaturii Române cu un alt Octavian pe care îl admiră, Soviany. Întru argumentarea credinţei mele în poezia sa ofer cititorilor poemul „Salvamar”. Doar patru versuri, cu o pauză de respirare după primele trei: „marea mult aşteptată/ fără ţărmuri/ a venit mult prea târziu// singurătate retezând capete”. Pentru ca în „Parolă” să ni se dea o verosimilă definiţie a poeziei mari: „loviturile filtrează poezia/ înainte şi după/ incendiul vertical// mereu cenuşa vorbelor frumoase”. În „Visul lui Gérard”(mai mult ca sigur că nu Depardieu, nevoit a-şi păstra tezaurul muncii sale, fugind de fiscul francez), ultimele cinci versuri ţin locul lungimii epice a unei poveşti de-a Şeherezadei: „aşteaptă jos drumul Orientului/ întregit cu întuneric/ sau unicul templu clădit/ afară din lume// bogăţia nu ajută pe nimeni”. Cromatica stihurilor şochează prin nuanţe nebănuite: „muzica valului topeşte albastru în albastru”, „spume verzi”, „trupul ca o pată roşie/ rugăciune topită/ a cărnii”, „de jos în sus cuţite şi culori”, „cruci galbene”, albastru-cub interior ondulând”. Ai impresia că armonia curcubeului clasic se prăbuşeşte din fragilitatea arcului peste orizonturile noastre, sfărâmându-se în cuburi ondulânde, aşteptând la întrebările clare puse măcar un simulacru de răspuns. Totul e să nu fii copleşit de naufragiul(pomenit şi de Brâncuşi!), de neocolit, chiar şi atunci când e…frumos: „pare că treapta/ se rupe/ în adoraţia limpezimii/ prin cumplitele geruri fine/ cele mai frumoase naufragii”. Câteva din poemele sale s-au născut din adoraţia estetică faţă de tablourile pictorului-poet Alex Ivanov, gata să cadă de greutatea de sensuri de pe simeze: „Portretul marchizei”, „Muza de piatră”, „Sfânta Taisia”, „Naufragiul de sub pleoape”(„ar putea vorbi acele culori plecate,/ traiul cercurilor stoarse”). Mulţi admiratori de-ai lui Brâncuşi nu i-au citit „Aforismele”: lămuritoare şi stelare. Şi autorul de „Poezii” lansează asemenea aforisme, desigur involuntar, în dorinţa de a comunica iubitorilor de frumos, ceva memorabil: „faima cotidiană asaltează aerul// ţintă pentru noi păcate”; „ar putea fi o cununie tăiată// de îngeri captivi”; „oricare an va începe sub semnul/ primăverii îngheţate”; „cuvintele sărută trupurile/ mai mult de sânge”; „aşa cum trece istoria/ fumul nu aduce liniştea/ varului stins eliberat/ în piatră”; „vitraliile vor privi înapoia trupului gol/ ce se pierde sub tuşele groase”; „cifrul adoarme deja trăit”. Cu a patra sa carte de poezie, poetul Octavian Mihalcea a scăpat de „Umbra lui trei”, ştiind că „o dată poţi să te ascunzi/ după casa luminii/ după ochiul stâng/ după flagel”. Dincolo de a fi citit sau comparat, el îşi doreşte, în sensul cel mai complex al tainei, să fie descoperit…” (Constantin  Ardeleanu)

Număr de vizualizări :2176


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro