Revista „România literară” a decernat vineri, 23 noiembrie 2012, în Sala Oglinzilor a Casei Monteoru-Catargi din Bucureşti, sediul Uniunii Scriitorilor, mult aşteptatul şi deja tradiţionalul său Premiu „Cartea anului 2012”, un premiu în valoare de 10.000 lei, acordat cu sprijinul financiar al Guvernului României. „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” de Andrei Pleșu (Editura Humanitas) a fost aleasă ”Cartea anului 2012” de către un juriu format din Nicolae Manolescu – președinte, Gabriel Chifu, Cosmin Ciotloș, Sorin Lavric, Simona Vasilache și Mihai Zamfir. Volumele nominalizate pentru acest premiu au fost: „Vîntureasa de plastic” de Marius Chivu (Editura Brumar); „Opere poetice. 1909-1962” de T.S. Eliot; traduceri de Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu și Șerban Foarță & Adriana-Carmen Racoviță (Editura Humanitas Fiction); „Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha” de Mircea Mihăieș (Editura Polirom); „I. L. Caragiale și caligrafia plăcerii” de Dan C. Mihăilescu (Editura Humanitas); „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” de Andrei Pleșu (Editura Humanitas); „La pierderea speranței” de Nicolae Prelipceanu (Editura Casa de pariuri literare); „Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia”de Nicolae Steinhardt, ediție critică de George Ardeleanu (Editura Polirom); „Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate, istorie” de Vlad Zografi (Editura Humanitas). ”Mi se pare totuși miraculos puțin, dacă miraculosul are grade, că o carte despre parabolele lui Iisus este premiată astăzi, când misticii se îndreaptă mai mult spre politică decât spre religie. Mă flatează echipa în care am onoarea să fiu prezent, echipa de nominalizați din această seară. În spiritul textelor de care m-am ocupat, amintesc că există formula ”mulți chemați, puțini aleși”. Aici sunt ”mulți aleși și eu, întâmplător, chemat”. Este mai important să fii ales, încât cel chemat este puțin invidios să iasă din rândul celor aleși.”, a declarat Andrei Pleşu. Amfitrionul evenimentului a fost președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu.
”Anul acesta, Premiul pentru Cartea anului al României Literare îl vedeți aici și nu în locul în care l-am decernat până acum, la Fundația Anonimul. De data aceasta, după expirarea contractului cu ei, ne-am mutat în sediul nostru, iar banii vin, de data asta, din partea Guvernului României. Ați văzut nominalizările pe care le-am publicat, în urma dezbaterilor crâncene. Ca și în alți ani, sunt anumite cărți pe care nu le-am prins pentru că au apărut acum la târg și pe care, din păcate, nu le-am putut aștepta pentru că există anumite constrângeri, nu mai putem deconta după anumite date. Le vom lua în considerare anul viitor. Au apărut, în ultimul moment, câteva cărți cu adevărat foarte bune. Ca de obicei, fiecare dintre noi va prezenta câte una sau mai multe cărți, pentru că noi suntem mai puțini decât cărțile nominalizate. Primul nominalizat este Marius Chivu pentru volumul de versuri ”Vântureasa de plastic”, editura Brumar. Comsin Ciotloș va spune câteva cuvinte.” (Nicolae Manolescu)
Cosmin Ciotloș : ”E emoționant pentru mine să fac asta acum, având în vedere că rubrica de la România Literară am preluat-o de la Marius Chivu și o vreme foarte scurtă am scris împreună acolo. Pe de altă parte, este emoționant că este o carte de debut care, iată, nu participă la cartea de debut, ci la cartea anului. Este greu să vorbești despre poezie în fața unui public care se pricepe. Când încerci să prezinți o carte ca aceasta, riști inevitabil să devii mai impresionist decât e cazul. Cred cu adevărat că această carte conține, pe lângă experiența netrucată, și o raportare la literatură, așa cum foarte puține cărți din ultima vreme au reușit să o facă. Marius Chivu chiar știe să scrie și și-a respectat, de la un capăt la altul, drama, pentru că și despre asta este vorba. Sunt poeme care impresionează oameni de toate tipurile de pregătire. E o carte care aproape că te lovește în plex. Îți e clar că aici zace o comoară de poezie. Înțelegi cum funcționează legitățile poeziei. O mândrie pentru mine este faptul că, deși, în primul rând, este un critic și apoi scriitor, iată că și tinerii scriitori și critici știu foarte bine cu ce se mănâncă o carte”.
”Aș vrea să dedic această carte memoriei Constanței Buzea, care m-a și împins să public acest poem. Din păcate, nu a apucat să o citească în forma finală, așa că i-o dedic”, a spus Chivu.
”Traducătorii nu au luat-o repede îndărăt la întâlnirea cu T. S. Eliot”
A doua nominalizare este a unui mare poet și scriitor și multiplu, T. S. Eliot, ”Opere poetice” (Humanitas Fiction) și care cuprinde poezia lui Eliot.
Simona Vasilache : ”De n-ar fi fost o echipă de traducători versați și într-ale poeziei și a muncii de tălmăcire într-o limbă de sorginte necomună cu cea engleză, ar fi luat-o și dumnealor repede îndărăt de la întâlnirea cu Eliot. Din fericire pentru noi și pentru cititorii de Eliot, nu au luat-o îndărăt iar efectul curajului și priceperii este cartea de față, nici prea groasă nici prea subțire, bine potrivită din condeiul traducătorului. Oferă o imaginea mai mult decât cuprinzătoare asupra a ceea ce înseamnă acest autor.”
Din colectivul de traducători (Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu și Șerban Foarță & Adriana-Carmen Racoviță), Sorin Mărculescu a fost prezent și a declarat: ”Sunt un sfert din această carte, nu știu dacă am forța să îi reprezint pe ceilalți. Cred că am început primul să traduc Eliot. Mircea Ivănescu mi-a citit traducerea, pe care am făcut-o într-o vreme amară când lucram ca traducător tehnic. Mi-am copiat de mână operele lui. Nu pot decât să îmi îndrept un gând pios la adresa lui Mircea Ivănescu și să îl felicit pe Șerban Foarță pentru turul de forță pe care l-a făcut cu multe dintre traducerile sale.”
”O carte care nu e o monografie”
Nicolae Manolescu l-a prezentat apoi pe Mircea Mihăieș: ”Urmează cartea lui Mircea Mihăieș, „Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha” (Editura Polirom). Vin la rând, într-un fel, doi autori despre care generațiile trecute știau mult mai multe decât știm noi. Totul despre sine nu știa nici Faulkner însuși, Mircea Mihăieș știe aproape totul despre el. Era genul opus lui Hemingway. E mai dificil să îl citești pe Faulkner. Un scriitor extraordinar de care generația mea își leagă primele amintiri din literatură. Știu că m-a influențat foarte mult și m-am apucat să scriu proze. Pe vremea aia credeam că va ieși din mine un prozator, n-a ieșit. Oricum, nu ai cum să-l imiți pe Faulkner. Au început apoi și traducerile lui. Nu cred că mai e mult netradus. Mircea Mihăieș îi consacră o carte foarte interesantă, care are o structură foarte interesantă. Un scriitor care a contat dar despre care nu s-a mai scris de mult.”
Mircea Mihăieș: ”Sunt doi oameni la care m-am gândit când am scris, la Denisa Comănescu și Silviu Lupescu. Știu ei de ce. Vroiam să scriu o cu totul altă carte (Faulkner, romancier și bețiv). Nu a ieșit. Nu s-a regăsit în scrierile lui, tema alcoolului nu prea există. Și m-am gândit să fac o carte care nu e o monografie. Pe parcurs m-am gândit că e ceva acolo ce se mai poate salva dintr-un scriitor care ne e cunoscut tuturor. Avem aici o generație întreagă de faulknerieni, generația 60, mai era ceva și în generația 70 și se pare că începe și acum. Văd și în America din ce în ce mai multe studii despre Faulkner și cred că a ieșit din acel con de umbră care îl însoțește pe marele scriitor.”
”Următorul nominalizat este Dan C. Mihăilescu cu cartea despre Caragiale. Toată lumea știe cât de bine scrie Dan C. Mihăilescu. Eu am crezut o bucată de vreme că din Dan C Mihăilescu va ieși un critic al actualității. Acum e nominalizat cu o carte despre Caragiale, făcută într-un fel destul de postmodern. ”Caligrafia plăcerii” este foarte frumos spus despre unul dintre scriitorii pe care toți îl citesc, după atâția ani, cu o imensă plăcere. Cartea lui Dan C. împărtășește, absoarbe ceva din felul lui Caragiale absolut fermecător de a scrie, o vivacitate intelectuală extraordinară”, a spus Nicolae Manolescu despre Dan C. Mihăilescu și recentul său volum, nominalizat la premiul ”Cartea anului 2012”.
”Autorul se ferește constant de traducerea parabolelor”
Sorin Lavric a citit o scrisoare semnată de Mihai Zamfir despre cartea lui Andrei Pleșu: ”Unele dintre cele mai cunoscute parabole evanghelice apar aici, autorul se ferește însă constant de traducerea parabolelor. Libertatea absolută de spirit cu care un mare intelectual citește Biblia mi se pare extraordinară. Volumul nu are nimic din solemnitatea manualului de doctrină. Scrisă de unul dintre cei mai bun stiliști de astăzi ai României. (…) Opțiunea mea pentru cartea anului 2012 este certă. Într-un grup în care două cărți sunt foarte bune (T. S. Eliot și Mircea Mihăieș) și altele doar interesante, cartea lui Pleșu este cea mai bună.”
”Sunt foarte bucuros că această carte este bine primită. A apărut o primă critică într-o revistă din Iași făcută de un preot. Și asta m-a impresionat foarte mult. Cronica era totuși destul de amabilă și generoasă, în care a spus că este o lucrare testamentară. Mă bucur de această nominalizare, pentru că cu o nominalizare ești mai aproape de debut decât cu una testamentară”, a spus Andrei Pleșu, cu umor.
”Nici după nominalizare nu schimb titlul cărții”
Gabriel Chifu: ”Am citi și recitit volumul lui Nicolae Prelipceanu. Sunt mai multe lucruri care impresionează la acest poet și îl așează în centrul interesului. Căutarea și rostirea cu obstinație a adevărului despre sine și despre alții, care arată că este un poet care nu este dispus să facă tumbe, compromisuri pentru aplauze. Când cititorul înțelege aceasta este câștigat. Este de remarcat gama stărilor, a sentimentelor cu care Prelipceanu operează. Obsesia că toate începuturile lui nu duc nicăieri. Expresivitatea verbală este al treilea lucru care caracterizează poezia sa. La 70 de ani, poetul rămâne tânăr, departe de orice anemie, oboseală și epuizare. Nu întâmplător, volumul a apărut la o editură la început de drum, bazată pe lucrări nonconformiste.”
”Îi mulțumesc lui un cristian care m-a salvat după refuzul unei mari edituri și m-a publicat printre tineri. În ce privește titllul, nici după această nominalizare nu îl schimb”, a spus, zâmbind, Nicolae Prelipceanu despre volumul său „La pierderea speranței” (Editura Casa de pariuri literare).
”Talentul de a scoate o idee din stare intimă în stare expresivă”
George Ardeleanu despre Nicolae Steinhardt, într-o ediție critică pe care o semnează (Editura Polirom): ”Mă bucur că Steinhardt este pentru a doua oară nominalizat la premiul Cartea anului. Este, probabil, a treia variantă a editării ”Jurnalului fericirii”. Faptul că există mai multe variante este meritul Securității, care a confiscat prima variantă și l-a determinat pe autor să o reconstituie din memorie, mai amplă. În `75, varianta inițială a fost restituită, prin intermediul USR, iar în anii 80 a fost reconfiscată. Steinhardt este, din fericire, de actualitate.”
Sorin Lavric despre Vlad Zografi („Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate, istorie”, Editura Humanitas).: ”Mă bucur că pot vorbi despre cartea lui Zografi. Îmi amintesc cu nostalgie că în urmă cu 15 ani, când am ajuns să fiu coleg cu el la editura Humanias, prima lecție în privința scrisului a fost că atunci când scrii trebuie să fii prezent cu spiritul în fiecare cuvânt. Dacă reușești lucrul acesta, ai o șansă. Dacă nu, nu. Citind această carte mi-am amintit de lecția de atunci. Ceea ce m-a uimit la ea și în genere la Zografi este faptul că simte nevoie să spună că nu are formație filosofică și ceea ce spune nu are o bază de acest fel. În al doilea rând, faptul că un om nu are formație filosofică nu numai că nu îl exclude din tagma gânditorilor, dar poate fi un avantaj. Nu plătește tribut, nu are servitudea aceea leneșă. Lipsa formației filosofice te scutește de acele prejudecăți. Vlad Zografi este un om care se mișcă foarte ușor în lumea filosofiei. Aceasta este o carte de filosofia teatrului, care coincide la Vlad Zografi cu filosofia vieții. În prefața cărții spune că multă vreme acestea au fost notițe de uz intern și nu i-a fost ușor să le pună pe hârtie pentru că pentru el au un sens intim și intern. El are virtutea, talentul, de a scoate o idee din stare intimă în stare expresivă. Are o stofă speculativă care la el se simte”.
”Aici sunt doar gîndurile mele pe care le-am strâns chiar când nu am scris. Eu sunt scriitor de teatru și atunci când nu scriu mă gândesc. Așa că sunt gândite când nu am scris teatru.”, a declarat Zografi.
Câştigatorii ediţiilor anterioare ale Premiului CARTEA ANULUI:
Premiul Cartea Anului 2002: Gabriel Liiceanu – „Uşa interzisă”, Editura Humanitas
Premiul Cartea Anului 2003: Monica Lovinescu – „Jurnal III”, Editura Humanitas
Premiul Cartea Anului 2004: Colectivul de traducători, coordonat de Cristian Bădiliţă, pentru traducerea primelor 2 volume din Biblia „Septuaginta”, Editura Polirom
Premiul Cartea Anului 2005: Florina Ilis – „Cruciada copiilor”, Editura Cartea Românească, si Andrei Cornea – „Cînd Socrate nu are dreptate”, Editura Humanitas
Premiul Cartea Anului 2006: Florin Ţurcanu – „Mircea Eliade. Prizonierul istoriei”, Editura Humanitas
Premiul Cartea Anului 2007: Mircea Cărtărescu – „Orbitor” (vol.III), Editura Humanitas
Premiul Cartea Anului 2008: Eugen Negrici – „Iluziile literaturii române”, Editura Cartea Românească
Premiul Cartea Anului 2009: Varujan Vosganian, „Cartea şoaptelor”, Editura Polirom
Premiul Cartea Anului 2010: Ion Vianu, „Amor intellectualis”, Editura Polirom
Premiul Cartea Anului 2011: Marta Petreu, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”, Editura Polirom.
Dorina CIOPLEA
