„Răul e o fractură în firesc”

sept. 9th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

Scriitoarea Lucia Negoiţă a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un amplu interviu cu poeta Constanţa Buzea (1941-2012), dialog care a avut loc în martie 2010. Dintre volumele publicate de Constanţa Buzea: Volume de poezie: De pe pământ (EPL, 1963), La ritmul naturii (EPL, 1966), Norii (EPL, 1968), Agonice (EPL, 1970), Coline (Cartea Românească, 1970), Sala nervilor (Cartea Românească, 1971; sonete), Leac pentru îngeri (Albatros, 1972; antologie), Răsad de spini(Cartea Românească, 1973), Pasteluri (Albatros, 1974), Ape cu plute (Cartea Românească, 1975), Limanul orei (Eminescu, 1976), Poeme(Albatros, 1977; antologie), Ploi de piatră (Albatros, 1979), Umbră pentru cer (Albatros, 1981), Cină bogată în viscol (Cartea Românească, 1983), Planta memoria (Cartea Românească, 1985), Cheia închisă (Eminescu, 1987; antologie), Pietre sălbatice (Cartea Românească, 1988), Ultima Thule (Cartea Românească, 1990; sonete), Pelerinaj (Cartea Românească, 1997), Foşnet fabulos (Helicon, 1997; antologie), Pastelul amoros (Helicon, 1998; antologie), Pretext de conversaţie (Helicon, 1998; antologie), Roua plural (Vinea, 1999, ed. adăugită 2007; antologie), Făcutul meu cuvântulMon sort le mot (Grinta, 2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol), Netrăitele (Vinea, 2004), Netrăitele II (Vinea, 2008). În 2001, Constanța Buzea a primit cea mai înaltă distincție pentru poezie din România, Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia.

Publicaseşi, Constanţa, o carte… Era un certificat de preţ al studentei de la Litere. Purtai o coadă lungă, până la mijlocul trupului zvelt. Mai târziu, când te-am cunoscut la Radio, aveai părul mai scurt, dar ovalul feţei, atât de bine pus în valoare de fotografiile alb/negru ale Lianei Grill, purta cu el, acelaşi personaj misterios de început de veac… Uşor mi-a fost până aici… Nu dai interviuri. …Cum va fi când voi alege poemul, să mă ascund în voie, de tot şi de toate, ca într-un amnios…?

Romantică evocarea ta, Lucia Negoiţă, a vremurilor studenţiei… Să-ţi ajungă şi să-ţi ţină de sete şi de foame cărţile care s-au scris atunci şi puţin după. A fost un timp mănos în poezie. Oamenii, unii, ştiau să ţină unii la alţii şi să se respecte. Părinţii noştri erau mândri de noi, bunicii trăiau şi ei, casa părintească era pe picioarele ei, părul meu lung a rămas într-o fotografie, lung. Şi ce incredibil geniu – Liana Grill. Ţi-ai amintit de ea, şi mi-a făcut plăcere. Şi Liana Grill face parte în amintire, dintre cei sfielnici, care au făcut lumea suportabilă, cu sufletul ei plin de imagini, mai puţin de cuvinte. Făcuse cândva o expoziţie cu scriitori, şi mă pusese şi pe mine în lista ei alb-negru.

„Am fost un copil mai mult decât visător”

Cei sfielnici, m-am convins, îşi îmbogăţesc împodobind cu sufletul lor lumea şi o fac, încă din copilărie, suportabilă. Dacă n-ar fi fost aşa, trăind în vederea iluziilor lor fabuloase, numele lor şi muzica lor ar fi fost mult mai uşor de înăbuşit, semnul lor, sunetul, graţia li s-ar fi stins mai devreme. Cei retraşi în singurătate îl aud mai distinct pe Îngerul lor păzitor care face, pentru ei, voia lui Dumnezeu. Ei se joacă printre cărţi, în casele foarte sărace ale părinţilor. Câteva cărţi, căci cărţile n-au lipsit niciodată copiilor cuminţi, care dorm vara pe prispe, la ţară, în poduri cu fân, între păsări şi fluturi ce izbucnesc fără istov, între frunze şi boabe mari de polen. Ei vorbesc mai puţin sau mai încet, dar atât de frumos îngăduiţi de încurajarea murmurelor şi unduirilor vântului. Mai tare se aude uguitul porumbeilor, mai lină iubirea fără cuvinte a iepurilor şi puilor. Cocoşul vesteşte dimineaţa înainte de a fi tăiat. Văcuţa fără viţel a bunicilor împinge poarta şi intră, la ţară, în vacanţele noastre, şi ni se pare că merge întinsă spre staul, unde se culcă cu rugăciunea pe buze şi cu cruciuliţa între coarne. Se întâmplă să vadă lucrul păianjenului într-un ungher, şi se întâmplă înflorirea unui flutur de seară fumuriu. Şi o ploaie de ouă de greieri şi de lăcuste să se facă de rouă şi de cristal, amestecându-se printre seminţele de flori de leac, îngăduite de acelaşi Dumnezeu singur ce le face pe toate, care îi încurajează să nu se sperie de apariţia omului rău, care le înămoleşte potecile din vis.

Cum dai de sâmburele poeziei? Mă întreb şi acum, ca şi atunci, când în insula unei cabine de la Radio, te ascultam într-un timp etern…

Draga mea poetă Lucia Negoiţă, m-am  trezit într-o Duminică, să-ţi dau un răspuns de Duminică, numai unul şi e poate cel mai frumos şi adevărat din săptămâna Sfântului Gheorghe care te-a inspirat. Vocea mea, când ieşea din oul ei catifelat, s-a adunat în câteva înregistrări de mai demult, pentru care a venit clipa să-ţi mulţumesc. Dacă aş îndrăzni să-ţi transcriu aici nişte versuri singuratice, cui le-ai oferi să mi le citească într-o seară, aşa, fără nicio legătură cu vârsta şi cu îmbolnăvirea a toate, înlăuntru şi în afară? Unei cărţi? Unei voci care nu e a mea? Ţi-o dedic, dacă îmi îngădui. Înainte de a o uita, înainte de a o pierde definitiv… Iat-o: „De câte ori / picat în gara ca din nori / te loveşte în plex aerul impur? / Straniu reflex. / Când întind mâna spre condei / Îmi amintesc vag că nu-mi mai aparţin şi că doar depind / Că pot muri subit / că-mi este frică şi mă doare / că mi-este frică şi mă îndoiesc / şi că mă pierd în amănunte / pe care nu apuc să le transmit”. Alunec, Lucia, între solzii unei variante, care mă duce ca un peşte, pe fundul tuturor apelor, din care este posibil, este sigur că nu mai vreau să mă mai ridic. Şi de oriunde aş fi, ca mai demult, şi tot pentru tine, acum: „Posibil. Turnul Babel. / În perimetrul aceleiaşi limbi / Nu suntem egali / Nu ne mai putem înţelege / mai departe de văzut / Mai aproape de iad / Bolborosind în el, plini de neputinţe de tot felul / De neputinţe / De propoziţii care astăzi parcă nu funcţionează ca lumea / Şi trebuie să fii de un egoism nebun / Să crezi că mai ai resurse / Pentru a îndura la modul grandios / mizeriile unei trufii idioate /…” Încă mă încăpăţânez să-mi păstrez pentru tine vocea catifelată a şoaptei şi să insist în această dedicaţie de varianta: „Cum nu există început / şi nici capăt decât în stare pură / Dar puritatea e un somn / Şi e un semn de boală / Un exces de zel care ne trece / Din care nu putem pleca? decât o singură dată / şi total compromişi / cu frica ţinem frâna sub control / Neputincioşi în a ne recunoaşte totuşi dezechilibrul / N-am dus aproape nimic până la capăt / Nicio utopie nu mi-a surâs intens? Ce mult mă tulbura cândva un vers / Ce-mi revela o moarte de apoi / Şi dacă poezia ar arăta că e şi altceva decât / O detaşare a sufletului de la suferinţă / Cuvântul ei fiind ca şi Hristos / Ce ia asupra-şi chinul şi-l îndură / Singur”… Draga mea prietenă, şi tu ştii când eşti obosit şi disperat… „Nu dispera şi mai aşteaptă puţin / Şi lasă să cadă oboseala / Las-o să treacă de la tine / Către ceva nu către cineva / Până te odihneşti, până te curăţeşti / Până se-adună locul la un loc / Şi vezi din prăbuşire cum nasc aripi / Cum creşte iarba pe ruine / Ieşi pe-afară şi fă-ţi de lucru / Ieşi cu totul din tine / Dacă nu poţi rămâne înăuntru /”


„Cum te uiţi, Doamne, la mine, cea nefăcută”

Să fabulăm  modest, să nu dăm  un raspuns greşit, şi dacă putem să nu răspundem. Cred că şi tu ai gândit deodată cu mine că timidul se naşte dintr-un abuz. Răul e o fractură în firesc. Şi nesfârşită se poate dovedi demenţa, şi se transmite liber de la noi la voi, şi de la voi la alţii. Mă simt obosită ca şi când nu viaţa mea aş fi trăit-o. Şi nu neapărat că am trăit viaţa altuia, ci pe a niciunuia.

„Spune Părinte în folosul sufletului meu obosit…”

Ce atentă alegi tu versurile, Lucia, ajutându-mă şi încurajându-mă să nu uit că am fost şi că mi-am achitat obligaţiile, oricare ar fi fost acestea. Numai să deschizi cartea/cărţile, şi să nu uiţi bucuria de a o fi făcut în vremuri de restrişte. Dar restriştea de astăzi e atât de ticăloasă şi de însingurătoare pe Pământ, că nu-mi vine să deschid gura şi nici ochii, dimineaţa. Dacă mi-ar mai da Dumnezeu încă o viaţă de trăit, n-aş şti ce să fac cu ea, în sălbăticia de care mă izbesc şi-mi pierd minţile, la propriu. Şi iarăşi simt nevoia să cer iertare, dacă am supărat pe cineva. Copiii mei sunt buni. Am o chilie în casa unuia dintre ei, plină cu fotografii, cu manuscrise, nişte icoane la care mă închin pentru sănătate, pentru îmblânzire, pentru miei şi greieri, pentru crengile care mă umbresc când e arşiţă.

(Martie 2010)

Număr de vizualizări :1953


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro