Joi, 28 iunie 2012, ora 13:00, la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, va avea loc lansarea unui nou volum de versuri semnat de Victoria Milescu, „Sub steaua câinelui”, apărut la Editura Tracus Arte, 2012. Despre carte vorbesc: Ştefan Cazimir, Horia Gârbea, Emil Lungeanu. Moderator: Ioan Cristescu.„În prefaţa cărţii Victoriei Milescu – SUB STEAUA CÂINELUI, Horia Gârbea remarcă: „Citind volumul, mi-am dat seama însă că empatizez mai mult decât aş fi crezut cu poezia Victoriei Milescu, una care, în chip subtil, este mai ofensivă decât pare, mai bătăioasă şi mai colţuroasă decât lasă să se întrevadă unele imagini fine, devitalizate aproape, care apar dar nu o definesc neapărat. Rezonez mai ales cu un fel de mizantropie a acestor texte care nu este totuşi un abandon în calea furtunilor existenţei (…) Cele mai izbutite texte ale Victoriei Milescu fac apel la autoironie, la acea formă de asumare a nimicniciei care nu este pentru artist o capitulare, ci o privire lucidă care nu exclude dintre lucrurile ce se cuvin luate în râs, dar nici nu le acordă acelora mai multă însemnătate decât merită.” (Poetul de unul singur)
Pe postcopertă, Gabriel Dimisianu complementează: „Poezia din Sub steaua câinelui, noul volum al Victoriei Milescu, impresionează prin simplitatea expresivă a discursului liric, dispensat de metafore, despodobit, evocând o lume prin ea însăşi simplă, comună, de fiecare zi. Nu mai puţin totuşi, fiind astfel, plină de sensuri, de graviatate, de dramatism. Gesturile cotidiene, intrate în obişnuinţă, în rutină, comportă, cu toate acestea, o redescoperire a lumii şi a timpului care vine şi pleacă (…) Mitologia citadină, astfel cum o înfăţişează poeta, răsfrânge ipostaze ale umilităţii şi frustrării, dar şi o pregnantă sugestie de căldură umană.”
Cartea conţine şi un capitol de referinţe critice din care trebuie să o menţionez pe aceea semnată de Geo Vasile, pentru exactitatea caracterizării lirismului autoarei: „Nu tendinţa de a epata o aranjează pe Victoria Milescu, ci disperarea lucidă de a oferi concentrate oximoronice de stare poetică. Având pe gleznă, bila de fier a timpului, poeta adoptă felurite măşti şi strategii de timorare a morţii, dar şi de provocare erotică. Exorcisme, descântece, eresuri sau reculegeri ale unui actor tragic, cu decor şi gesticulaţie adecvate, textele păstrează mereu acel grad de necruţare meditativă, de dezvrăjire ceremonioasă în lupta corp la corp cu neşansa, contratimpul, şi în general cu toate semnele farsei, cu primejdiile vieţii, ale morţii, ale scrisului. Văzut ca un har de compensaţie, dar mai ales ca o contrafacere, o fraudă a fiinţei autentice.”
Umanizând, pentru cititori, aceste caracterizări aride, adaug comentariul meu creativ. Cu acest volum poeta adoptă o nouă strategie de a-şi transmite mesajele lirice, şi anume pretextând astrologia. Trăim aşadar sub zodia câinelui, mai bine spus a câinoşeniei, pe care tot noi am construit-o. Steaua Câinelui, invocată de poetă, chiar există într-o anumită constelaţie. În umbra acestei stele, înfloreşte mercantilismul, valorile sunt răsturnate şi spiritul decade. În faţa puternicilor zilei, condiţia scriitorului a devenit precară: „Când eşti mic/ nu te ia liftul/ cei mari trec grăbiţi peste tine/ degeaba ţipi: azi am ajuns primul/ nu eşti omologat/ eşti un fir de praf…/ când eşti mic/ nu te ia liftul/ nici până la primul etaj/ al celui mai pricăjit înger/ drumul vieţii pare mai lung/ străbătut cu paşi mici/ iar când soseşti la înaltele, promisele porţi/ şlefuite de atâtea braţe grandioase/ nu ajungi la sonerie/ strigi, dar glasul e acoperit de tunetele divine/ când eşti mic printre cei mari/ eşti doar o ciudăţenie…” (Când eşti mic)
În oraşul înstrăinat, mai exact în cartierul Militari în care locuieşte poeta, lichelele abulice coboară din maşinile de lux, cerşetorii prind rădăcini prin asfaltul trotuarelor, poeţii îşi scriu versurile pândiţi de moarte, prin ferestrele apartamentelor. Feminitatea neîmplinită biologic justifică la modul absolut scrierea poeziilor: „Tu nu vei fi nicodată bunică/ fiindcă n-ai fost mămică/ nici soţie/ nici femeie desăvârşită/ să naşti ca toată lumea/ fiinţe utile, frumoase/ tu te-ai născut doar pe tine/ cu fiecare rostire-n/ poeme prăpăstioae/ fiindu-ţi propriul copil” (Tu nu vei fi nicodată bunică)
Poeta se consolează cu imaginaţia ei fascinantă: „… sunt mică/ sânge puţin, carne puţină/ dar cât univers…” (Ceva lipseşte, ceva este în plus)
Pe cerul liricii Victoriei Milescu mai există ceva sublim. E Steaua Fericirii, eclipsată aproape cotinuu de Steaua Câinelui, mult mai apropiată şi mult mai mare. În momentele rare de graţie, Steaua Câinelui se dă uşor la o parte şi Steua Fericirii apare strălucitoare şi înlăcrimată.
Dar în cuvântul fericire totdeauna lipseşte ceva, totdeauna o literă are chef de gâlceavă, astfel încât acest cuvânt rămâne mereu un ideal amânat. Perfecţiunea nu poate aparţine decât lumii anorganice sau extincţiei. Regretatul academician Mihai Drăgănescu, în ORTOFIZICA sa, consideră că în structura de ADN şi ARN a celulelor vii, lipseşte o particulă, locul acesteia fiind ocupat de un ortobiont care însufleţeşte anorganicul. Constantin Noica, scriind depre imperfecţiunile din versurile lui Eminescu (EMINESCU SAU GÂNDURI DESPRE OMUL DEPLIN AL CULTURII ROMÂNEŞTI) afirmă că tocmai acestea îl fac omenesc, plin de viaţă. În concluzie, fericirea este golul sublim aşezat în centrul fiinţei noastre şi care ne călăuzeşte viaţa spirituală. Şi avem tot dreptul să visăm la ea: „noi, profesoarele, de fapt, nu mergem, plutim/ dintr-o realitate în alta/ căutându-ne fosţii elevi/ să le predăm fericirea/ materia pe care am scăpat-o din vedere.” (Noi, profesoarele)
Trăirea în apropierea fericirii atrage invidia semenilor: „bucuria îmi face rău/ şi o înec în lacrimi/ nimeni nu le vede/ pentru că nimănui nu îi pasă/ nimănui nu îi este milă/ de un om fericit…” (Poziţie de forţă)
Poezia care dă titlul volumului şi-l rezumă, şi cu care se deschide cartea, reprezintă parabola ratării şansei. Dar oricât am fi de perspicace, şansa e dinainte pierdută, ea reprezintă o frumoasă iluzie: „brusc te trezeşti/ faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu/ el îşi coboară privirile atent/ te încurajează cu ochi scăpărători/ cere-i orice, acum e momentul/ strângi la piept respirând sacadat/ magna charta vieţii tale/ doar un cuvânt şi/ acea faimoasă editură/ pe care o cauţi besmetic prin clădirea sordidă/ te-ar face peste nopate celebru/ dar Dumnezeu e grăbit/ până te dezmeticeşti a şi zburat pe scări/ printre stâlpii hiperboreici/ priveşti buimac/ în urma norului de pulbere fină/ în aerul şampanizat cu mii de steluţe/ ce se aprind şi se sparg/ împroşcându-te: Ce şansă! Ce şansă!…” (Sub steaua câinelui).
Tocmai datorită neîmplinirilor, versurile Victoriei Milescu sunt vii.” (Lucian Gruia)
