De curând, a apărut volumul de povestiri “Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia”, de Liviu Antonesei, Editura Polirom. “Prozatorul Liviu Antonesei e un postmodern pursânge. El readuce fără inhibiţii vocea autorului în text, amestecă abil realitatea cu ficţiunea, „păcăleşte” convenţia literară, asemeni tuturor „meseriaşilor” postmodernişti şi străbunilor lor din secolul al XVIII-lea. Toate acestea pentru a-l readuce mai aproape pe cititor de text, pentru a-l cuceri. Şi, trebuie spus, povestirile lui Antonesei sunt cuceritoare…” (Andrei Bodiu) Andra Rotaru a dialogat cu autorul, iar interviul este preluat din cel mai recent nr. al revistei Hyperion.
Sosirea într-un mediu necunoscut îi provoacă personajului principal al primei povestiri o suită de reacţii acutizate: rememorări ale istoriei, o atenţie excesivă îndreptată spre cele mai mici detalii, o reobişnuire cu sine. Ridicaţi problematici ale segregării populaţiei, în funcţie de limbă şi naţionalitate. Cum apar acestea în ochii preoţilor şi cum sunt percepute de oamenii obişnuiţi?
La prima vedere, s-ar putea crede că preoţii au tendinţa de a privi neapărat aceste chestiuni prin prisma confesiunii lor mai apăsat decât o fac oamenii obişnuiţi. În mod, poate, neaşteptat, experienţa mi-a arătat că preoţii buni, care au har, indiferent de confesiunea împărtăşită sunt mai toleranţi, mai deschişi către o abordare ecumenică. Probabil pentru că, în sine lor, fără s-o şi declare neapărat ştiu mai bine decât noi că Dumnezeu este unul singur, iar religiile ca atare sunt marcate cultural, sunt forme culturale de manifestare a relaţiei cu sacrul. Un proverb arab spune că „Dumnezeu este un munte, pe care poţi urca urmând o mulţime de drumuri şi cărări”. Aş adăuga numai acestei vorbe înţelepte „Sau poţi să nu urci”, pentru că şi ateismul sau agnosticismul sunt conduite legitime. Ceea ce este ciudat este faptul că din cultura care a născut un asemenea proverb tolerant s-a putut naşte şi unul din cele mai virulente fundamentalisme religioase din zilele noastre. Aici nu religia este de vină, ci instrumentalizarea ei politică. Dacă preoţii sunt adevăraţi, nu vor cădea în asemenea capcane la fel de uşor cum o facem noi, oamenii obişnuiţi. Din păcate, unii dintre ei nu cad victime, ci chiar instrumentalizează politic credinţa religioasă.
Cum decurge o discuţie între autor şi personajele sale despre „lipsa întâmplărilor”?
Nu atât întâmplările, respectiv lipsa acestor, sunt importante în literatură – s-a scris foarte multă literatură bună despre „nimic”! –, cât contextele umane, sociale, culturale în care se întâmplă ceva sau nu se întâmplă nimic. Discuţia dintre autor şi personajele sale nu se schimbă cu nimic în funcţie de această prezenţă/ absenţă. Singurul lucru important este cât adevăr literar transmite textul rezultat din aceste convorbiri, cu un termen mai potrivit, câtă verosimilitate.
Literatura este uneori mai credibilă decât experienţa, iar aceasta ne arată, în situaţii incerte, că „este căutat un ţap ispăşitor”, şi mereu este găsit.
Eu nu disting în mod esenţial între literatură, care este o formă de experienţă totuşi, şi alte tipuri de experienţă. Asta vine dintr-un fel de concepţie a mea, mai generală, conform căreia nu există distincţii esenţiale între diferitele dimensiuni ale realităţii – fizică, simbolică şi virtual. Asta, la limită, m-a condus la concluzia că literatura este întotdeauna realistă, mai mult este mereu autobiografică. Desigur, sub condiţia să operăm cu un concept al realităţii neclasic, să înţelegem că visele noastre, amintirile, fantasmele noastre etc au acelaşi statut ontologic cu obiectele si evenimentele. De altfel, pentru ceea ce se numeşte creaţie şi creativitate în general, mă strădui de nişte decenii să conturez un fel de concept al „memoriei imaginare”.
Este posibilă denumirea unei calităţi cu un singur nume?
Nu, niciodată, indiferent cât de măruntă pare să fie o calitate, o fiinţă, cât de mic un lucru, cât de neînsemnată o localitate, un alt loc. În cel mai mic element al realităţii se reflectă sau refractă întreaga lume, ca şi cum fiecare element, fiecare detaliu ar funcţiona ca un aleph borgesian.
De multe ori scriitorii vorbesc ambiguu despre România, în principal despre „ţigăneala” iminentă.
Nu fac excepţie de la regula asta, doar că între timp am mai răsucit lucrurile pe diferite părţi şi am constatat că lucrurile stau pe dos faţă de cum credem noi. Întotdeauna, o minoritate se dă după populaţia majoritară, niciodată invers decât numai dacă este vorba despre om minoritate cu vocaţie imperială. Nu este cazul ţiganilor, ca să spun aşa. Nu „ţiganii” ne strică pe noi, nu ei ne afectează reputaţia, ci noi i-am transformat pe ei „după chipul şi asemănarea” noastră. Fiind firi mai artistice este posibil să joace cu mai mult talent, mai expresiv rolul, dar asta este altceva. De ce ţiganii din Germania, Franţa, Spania, chiar Rusia!, nu sunt la fel? Când vom avea răspuns la întrebarea asta, lucrurile vor deveni mai simple şi viaţa mai bună pentru noi toţi.
Povestiri sau proze scurte, în România publicul prizează mai greu astfel de cărţi, preferând romanul. Care credeţi că este cauza?
Nu ştiu dacă le prizează mai greu, în fond, e mai uşor să citeşti câte o povestire, două într-o şedinţă de lectură decât să epuizezi fragmentat un roman. Pe de altă parte, cărţile de povestiri de până acum s-au epuizat repede, iar cea publicată şi în ediţie electronică, la liternet.ro, a fost descărcată de câteva zeci de mii de ori. Poate că e o prejudecată. De care este posibil să fiu afectat şi eu de vreme ce îmi tot propun să scriu măcar unul din cele vreo cinci-şase romane care mi se învârt în minte, unele de decenii!
Ce riscuri v-aţi asumat pe parcursul scrierii volumului?
Nu mi-am asumat riscuri suplimentare faţă de cele asumate pe când eram elev în şcoala primară, scriam „romane” cu nemţi şi partizani sau cu indieni şi cow boys, şi am decis că voi fi scriitor.
V-aţi ales personaje cât mai apropiate de realitate, iar faptele lor sunt influenţate de cazuri reale. Cât aţi reuşit să vă „limitaţi” imaginaţia?
Aici revin la ce spuneam mai sus. În literatura pe care o scriu, totul este real, totul este imaginar, totul este fantasmatic, ele se amestecă, iar imaginaţia, ca şi celelalte dimensiuni amintite se auto-limitează cât este nevoie pentru a se armoniza. Dacă procesul merge, iese un text – poezie, proză, eseu etc, nu are importanţă genul – bun. Dacă textul e prost, e clar că mecanismul s-a blocat undeva, că motorul a fost gripat.
Interviul l-am citit,acelas Liviu Antonesei pe care incet ,incet am ajuns sa il cunosc.Dar,bucuria va fi mare cand vom citi cartile
Daca „Nu există distincţii esenţiale între diferitele dimensiuni ale realităţii” – si cred ca nu exista – atunci, aceasta e valabila in „Eu-l literar”. El e singurul capabil sa evolueze tridimensional, relevindu-si exceptionalitatea, fara urma de teama c-ar putea fi perceput ca a-normal.
Fata de eu-l obisnuit (ego-ul) Eu-l literar e ceea ce e preotul in toiul slujbei, fata de „taica popa” caruia-i dai binete pe strada. In aceeasi sfera a spiritualului raminind dar altfel privind, literatura e o erezie a realului.
@) Gyll
Multumesc pentru vizita si vorbele bune. Auguri!
Trebuie sa scoateti si o carte cu interviurile dumneavoastra!
@) InimaRea
Da, cred ca sintem de acord, doar ca la un scriitor eul literar este chiar eul! Ca si la un oricare alt artist si chiar la preotul de vocatie si har…
@) Virgil Culiceanu
Poate ca da, numai ca n-ar ajunge un volum! Aproape un volum au ocupat numai cele acordate in1990 si numai presei scrise! Dupa aceea, nici eu nu mai stiu cite, unde si cui le-am mai dat! Sint un om care discuta cu placere…
dar exista o carte intreaga carte de dialoguri, aparuta la Editura Institutul European, iasi, 2007, SCRIITORII si Polotica, dialog cu Dorin Popa….o carte excelenta
basil
imi place la acest scriitor ca si- a gasit „locul lui sub soare”,in actiunea tamaduitoare a scriiturii.In lumea noastra unde traim mai mult unii langa altii si nu fata in fata,Antonesei propune liantul asta cu miez ontologic.