„Cum ar fi dacă am putea iubi ca bărbat și ca femeie în același timp?”

apr. 22nd, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

De curând, la Editura Cartea Românească, în colecţia „Critică şi istorie literară”, a apărut volumul „Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă” de Mihaela Ursa, teoretician şi critic literar. „O premieră substanţială în critica românească, volumul Mihaelei Ursa are, pe lângă cuprinderea, erudiţia (lipsită de orice ostentaţie) şi respiraţia unui tratat de literatură comparată, puterea de seducţie proprie unui critic subtil, rafinat, empatic, care reuşeşte să-şi incite cititorii la lectură, punându-i în relaţie cu ceea ce e, în fond, mai preţios într-o carte: «promisiunea vieţii-din-literatură».”, a scris Sanda Cordoş. Andra Rotaru a dialogat cu Mihaela Ursa despre acest volum incitant, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Cei care deţin sau au deţinut „ştiinţa plăcerii sexuale”, au plătit un tribut. Care este cea mai rară pedeapsă?

Nu știu care este cea mai rară. Bietului Tiresias, bătrânului profet mitologic, i s-a luat vederea pentru că deținea această știință. Înainte să devină profet, Tiresias trăiește pentru o vreme ca femeie. În calitatea lui de expert absolut în materie de cunoaștere a ambelor sexe, el îi dă dreptate lui Zeus că femeile se bucură mai mult decât bărbații de plăcerea sexuală. Nefiind pe placul Herei, răspunsul îi atrage pedeapsa acesteia, orbirea. Înduioșător este că Zeus, ca să nu-l părăsească așa, ca pe un bătrân orb, care dă răspunsuri incomode, îl înzestrează cu știința suplimentară a văzului profetic. Dincolo de umorul acestei divine dispute temperamentale, este clar că fantasma cunoașterii sexuale totale, din perspectiva fiecărui sex în parte (nu numai ca disponibilitate erotică bisexuală) ne bântuie – măcar pe occidentali – de multă vreme și că îi acordăm o greutate aproape la fel de mare ca fantasmei cunoașterii absolute, plătite faustic.
Cum ar fi dacă am putea iubi ca bărbat și ca femeie în același timp, simțind ca un bărbat și ca o femeie în același timp – iată marea întrebare a „științei sexuale”, devenită în literatură, uneori, la fel de importantă ca întrebarea: cum ar fi dacă am putea cunoaște totul? La o asemenea miză, literatura n-a făcut economie de imaginație la capitolul pedepse.

Scrieţi la un moment dat că „nu încetăm să ne lăsăm învăţaţi cum să iubim de către profesorii cei mai lipsiţi de credibilitate: personajele literare”

Este o observație comună (și consacrată în literatura de specialitate de către Denis de Rougemont) că romanul de dragoste este cu atât mai apreciat, mai citit și mai referențial, cu cât tipul de iubire pe care îl descrie este mai departe de împlinire. O iubire fericită și activă în devenirea de sine a celuilalt, ca și în propria ta devenire de sine garantează un eșec literar – cu alte cuvinte, romanul de dragoste este obligatoriu pasional, suferind și adulterin. Pasiunea se întreține prin suferință, cu ajutorul obstacolului – aceasta este lecția pe care o predă, măcar până în secolul XX, ficțiunea amoroasă. Cuplurile memorabile din ficțiunea de dragoste sunt fundamental nefericite și, de preferință, protagoniștii mor înainte să intre în vreo formă de stabilitate amoroasă. În acest sens, ei sunt profesori de amor puțin credibili, pentru că sunt cel mai puțin nimeriți să îi învețe pe alții cum să iubească pentru a fi fericiți: pragmatic vorbind, ei fac totul ca iubirea lor să nu se împlinească și să nu se „fixeze”. Fantasmatic însă, puterea de fascinație și temperatura sufletească și fizică uriașă la care își trăiesc pasiunea îi transformă în centri magnetici și – fără voia lor – în modelatori de comportament amoros.
Nu aș vrea să se înțeleagă de aici că acord un sens didactic literaturii (explic mai detaliat în carte), dar cred că nu citim doar de „amorul artei”, ci și de „amorul realității”, respectiv cred că până și ficțiunile cele mai „subțiri” estetic lasă niște urme vizibile nu numai în intelectul sau în biblioteca noastră interioară, ci în felul în care ne raportăm la lucruri, respectiv în ceea ce numesc în sens larg „comportament”. Recuperând un sens heraclitean al trăirii, spun – în sensul cel mai complet al sintagmei – că nu voi fi niciodată aceeași, la capătul unei lecturi, cu persoana care eram când am început să citesc. Prin urmare, nu voi iubi niciodată la fel, terminând de citit o ficțiune amoroasă, cum aș fi făcut-o înainte de lectura ei.

Cum arată comportamentul amoros al epocii în care trăim, din punct de vedere literar?

Literatura erotică actuală, în care sunt codificate comportamente amoroase dintre cele mai recente, arată extrem de interesant și de pestriț. Pe de o parte, au cam dispărut tabu-urile (măcar cele tradiționale, pentru că am avut grijă să tabuizăm alte conținuturi), ceea ce a complicat sarcina scriitorului: în lipsa cenzurii care să facă vizibile punctele de interes și de fascinație ilicită (din care ficțiunea amoroasă s-a hrănit întotdeauna), scriitorii au fost obligați să preia și această sarcină de jalonare a ce poate constitui subiect de fascinație. Este mult mai greu să fii original într-un spațiu unde poți spune totul, decât într-unul unde nu poți spune decât anumite lucruri și unde trebuie să găsești coduri secrete pentru mesajele tale. Pe de o parte, așadar, totul este literalmente posibil în ficțiunea erotică de azi. Pe de alta, acest exces de juisare (pe care literatura americană sau franceză l-au depășit în anii șaizeci, noi aflându-ne abia acum la capătul valului erotografic douămiist) trece foarte ușor într-o nouă formă de prolixitate. Ca în spectacolul de strip-tease, denudarea completă devine rapid plictisitoare și redundantă.
De aceea, într-o sinteză ultrareductivă, aș spune că astăzi se mai poartă erotografia cinică în siajul lui Pascal Bruckner (gen Beigbeder, Bukovski), de epuizare a posibilităților de expresie a corpului senzual și pornografic, care și-a făcut din dorință și senzație scopuri în sine, dar se poartă la fel de bine (v. Salman Rushdie sau Milorad Pavič) anumite reveniri la poetici amoroase pe care secolul anterior, cu autoritarismul său psihologist, le-a considerat desuete (este vorba despre definițiile iubirii pe care le-am numit erotologii și printre care se află teoria magnetismului erotic, a predestinării androginice, a maladiei amoroase etc.). Tocmai din cauza complicării acestui arbore expozitiv, am preferat să nu mă ocup de contemporaneitate în acest volum, rezumându-mă la semnalarea unei sărăciri a formulelor erotologice (care converg în secolul XX către explicarea iubirii ca dorință și mesaj corporal) corespunzătoare înmulțirii formelor de expresie sexual-corporală.

Interacţiunea dintre personajele literare şi cititori modelează bilateral. Reuşeşte „literatura de dragoste” sau “ficţiunea amoroasă” să îşi apropie cititorii mai mult decât alte categorii ficţionale?

Da, cred că există genuri literare mai norocoase la public decât altele, iar romanul de dragoste se află printre ele. La fel este romanul polițist, de mistere ori genul fantasy din nou popular astăzi. Critica și teoria literară au pus multă vreme acest tip de succes de public pe seama unor atuuri ignobile: or, nu ne mai putem permite astăzi ignoranța de a presupune că un succes de public are neapărat la bază o carte pentru rudimentari. Aș spune mai degrabă că succesul sau puterea de persuasiune ale ficțiunii amoroase trebuie înțelese în legătură cu succesul culturii vizuale, întotdeauna mai mare decât al culturii scrise.
În cazul acestor genuri oarecum fixe, pe care elitele literare s-au obișnuit să le disprețuiască, pactul ficțional se încheie mult mai simplu decât în cazul altora, pentru că lectorul știe de la bun început ce tip de experiență îl așteaptă. Or, unde se pierde în imprevizibil, se câștigă de multe ori în persuasiune. Asemenea utilizatorului de tehnologii virtuale, gata să se așeze în fotoliul tehnic și să-și pună ochelarii care îi vor facilita accesul la realitatea alternativă, știind dinainte ce tip de lume a selectat, dar așteptându-i cu palpitație detaliile și construcția, cititorul de literatură de dragoste este deja pregătit, când își începe lectura, să se lase convins de o nouă realitate amoroasă.

Rolul şi statutul tradiţional al femeii s-au schimbat în timp. Au adus aceste transformări schimbări şi în literatură?

Sigur că în literatură se văd, ca în secțiunile transversale prin straturi geologice, urmele și caracterele epistemelor. În literatura de dragoste rămân urme ale modificării rolurilor tradiționale masculin-feminin, ale feminismelor sau antifeminismelor, ale mutațiilor produse în maniera de asumare a feminității sau a masculinității. Dar, în acest moment, mai impresionantă decât aceste depozite reziduale firești mi se pare puterea ficțiunii amoroase de a convinge, vorbind de secole întregi despre aceleași lucruri. Este ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat: traversăm epoci de efuziune patetică, de discurs confesiv, apoi epoci non-verbale și antipatetice, dar într-un fel sau altul tot despre iubire se vorbește, tot despre un moment în care el și ea se întâlnesc și se îndrăgostesc.

Există o lecţie primordială a literaturii?

Da, cred că da. Nu spun lucruri noi: literatura este și ea o cale de căutare a fericirii, adică lecția ei primordială nu este prea diferită de lecția primordială a vieții înseși. Mai ales ca ficțiune, literatura pune vectorii în peisajul „realității”, dacă prin realitate înțelegem viață. În absența ficțiunii, ca și în absența muzicii sau a culorilor, realitatea mi se pare extrem de greu de înțeles și de interpretat, ca un text fără jaloane. De aceea, nu pot decât să salut noile tendințe din teoriile literaturii care revin (după decenii de dispreț academic) la consecințele acestei propoziții simple: literatura este viață.

Cum trebuie citit “eroticon-ul”? Avem la îndemână short-cut-uri?

Eroticonul însuși este un shortcut: presupoziția mea este că, în ficțiunea amoroasă, ceea ce ne ispitește este promisiunea unei imagini, a unui tablou. Cu alte cuvinte, când citim o poveste de dragoste, pornim de la o scenă vizuală, pe care o credităm mai ușor cu realitate decât am credita o relatare. Mai toate ficțiunile de acest fel se construiesc în jurul aceleiași scene, repetate cu minime variații, pe care am numit-o eroticon: este vorba despre imaginea în care îndrăgostiții se privesc reciproc pentru prima oară. În această contemplație îndrăgostită nu se află numai codificarea întregului înțeles al poveștii, ci și indicii importante legate de parcursul pe care povestea îl va alege. În loc să citim, suntem „răpiți”, ca spectatori, într-o realitate vizuală de împrumut, într-un demers foarte asemănător cu „transportul” într-o realitate alternativă, despre care mărturisesc utilizatorii tehnologiilor virtuale.

„Discursul despre amor se transformă el însuşi într-un discurs amoros”, a scris Alex Goldiş despre volumul „Eroticon”.

Fiind vorba despre lectura altcuiva, a criticului Alex Goldiș, nu pot decât să presupun la ce se referă. Roland Barthes vorbește și el despre un „discurs îndrăgostit”, Susan Sontag despre o „erotică textuală”… Am mai spus-o de câteva ori: critica literară nu este niciodată dezimplicată, cum își imaginează mulți. Altfel decât scriitorul, criticul scrie și el despre sine când îi citește și îi interpretează pe alții. În plus, există subiecte literare la care, ca hermeneut, vibrezi mai viu decât la altele pentru că sunt și subiectele „tale”. Când un subiect „al tău” ți se prezintă ca obiect de analiză, cred că rezultatul este un discurs amoros, adică un discurs în care interpretarea nu ia distanța obișnuită față de obiectul ei, scoțând în evidență o personalitate interpretantă și o eventuală speculație despre obiectul respectiv. În schimb, în aceste cazuri discursul hermeneutic se comportă ca o urzeală a obiectului despre care vorbește: îi construiește o armătură rețelară din care tot el, obiectul analizei, iese cel mai viu, iar hermeneutul se află printre primii lui spectatori fascinați. Nu mă refer aici la lectura lipsită de spirit critic, de exigență, ci la aceea care își suspendă exigența absolută pentru a-și face o idee despre rostul unei anumite creații: de ce a apărut textul respectiv, cui îi va fi răspuns și la ce fel de întrebări.

Număr de vizualizări :3133


One Comment to “„Cum ar fi dacă am putea iubi ca bărbat și ca femeie în același timp?””

  1. […] Ursa pt. Agentia de carte, aici) Rate this: Share this:EmailDiggFacebookStumbleUponTwitterLinkedIn This entry was posted in […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro