Cărţile care ne-au făcut oameni

nov. 10th, 2011 | By | Category: No comment

Ion Vianu, în vol. „Cărţile care ne-au făcut oameni” (editor: Dan C. Mihăilescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 144 p.

Şi aşa, binişor, am ajuns la vreo cincisprezece ani. Auzisem despre Dostoievski ca despre o culme a literaturii. Asta spunea tatăl meu, tot aşa vorbeau şi prietenii mei, care-l cunoşteau cît mine, adică aproape deloc (frunzărisem o traducere-adaptare din Idiotul care apăruse în timpul războiului). De data asta, am luat hotărîrea să citesc – fără să pierd un rînd – Crimă şi pedeapsă. Niciodată nu m-am apucat de o lectură cu mai mare gravitate, conştient că săvîrşeam un act important. Şi îmi asumam un risc, căci auzisem că te poţi îmbolnăvi grav citind o carte atît de cumplită. Puteai să cazi la pat cu febră cerebrală. Exact ca personajul principal, Raskolnikov, după ce comite dubla crimă: zace patru zile întregi cu febră, în delir.

Citirea cărţii a fost o aventură pe măsura aşteptării. Nu pot să evoc acele momente, probabil în octombrie-noiembrie 1949, fără să simt regretul că o astfel de lectură atentă, pasionată şi naivă nu îmi mai este accesibilă. Nu cred că am mai reuşit vreodată să pătrund în acţiunea unui roman cum am făcut-o atunci. „Naivitatea” despre care vorbesc e legată mai ales de identificarea mea cu personajul Raskolnikov. În modul cel mai serios mă întrebam, înfiorat, dacă aş reuşi să comit o crimă aidoma eroului dostoievskian. Şi, cu emoţie gîtuită, observam cum creşte remuşcarea, căci îl denunţă pe Raskolnikov mai puţin perspicacitatea judecătorului de instrucţie, cît ruinarea apărărilor lui

psihologice. Şi Raskolnikov îşi recunoaşte crima, Raskolnikov plăteşte, merge în Siberia, la ocnă, iar Sonia Marmeladova, prostituata care-l iubeşte, îl însoţeşte, pentru a fi mai aproape de el. Totuşi inima lui rămîne împietrită pînă cînd îşi dă seama că şi el o iubeşte pe Sonia. De aici, zice cartea, începe un alt roman, acela al reclădirii unui om.

Am terminat cartea. Am ieşit din casă, am rătăcit îndelung pe străzile din cartier. Era o seară rece de noiembrie cu ceaţă; picături de apă mi se scurgeau îm bronhii. Rarele felinare îmi apăreau ca un halou imens, „electricitate de lapte covăsit”, zice Arghezi. În scurta mea viaţă de pînă atunci îmi dădusem seama ce este vinovăţia. Cunoscusem, prin propria mea experienţă, remuşcarea. Dar nu percepusem amploarea sentimentelor, lărgimea, profunzimea lor. Crimă şi pedeapsă acţionase asupră-mi ca o maşină care mă făcuse să cresc, să-mi amplific dimensiunile interioare. Dacă lumea era atît de cumplită trebuia să fiu capabil să o înfrunt. Aveam o cheie.

Asta m-a îmbărbătat. M-am simţit fericit. Dar, mai ales, m-am simţit în stare, de atunci încolo, să înfrunt orice carte.

Daniel Cristea-Enache

Număr de vizualizări :1179



Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro