Ieri, 24 iunie 2010, s-a dat semnalul tipografic uneia dintre cele mai aşteptate traduceri ale ultimilor ani, “Curcubeul gravitaţiei” de Thomas Pynchon, Editura Polirom, considerată cea mai importantă operă postmodernă a secolului XX. Ediţia în limba română apare în excelenta traducere a lui Rareş Moldovan, în cadrul colecţiei „Biblioteca Polirom”.

“Curcubeul gravitaţiei” de Thomas Pynchon este unul dintre marile romane ale literaturii americane, iar traducerea lui în limba română reprezintă deopotrivă un eveniment cultural şi editorial. Thomas Pynchon, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani, este considerat o legendă vie a culturii americane, parte şi din pricina misterului cu care a ştiut să-şi înconjoare existenţa: nu apare în public, nu acordă interviuri, rupând doar arareori tăcerea prin publicarea unei noi şi surprinzătoare cărţi.
Cotidianul “Time” a inclus romanul lui Pynchon în topul celor mai bune cărţi ale tuturor timpurilor, fiind recompensat cu National Book Award în 1974. Romanul a fost desemnat în unanimitate câştigător al Premiului Pulitzer, dar decizia juriului a fost anulată pe temeiul că romanul este ilizibil şi obscen. Se spune că Pynchon, celebru pentru ermetismul său, i-ar fi declarat unui amic: „Eram aşa de varză când am scris cartea asta, încât acum, recitind anumite pasaje, nici eu nu-mi dau seama ce naiba am vrut să spun”.

Traducerea în premieră a celui de-al treilea roman al scriitorului american (după “V.” şi “Strigarea lotului 49”) intenţionează să răspundă interesului tot mai pronunţat al cititorilor pentru una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale literaturii contemporane: Thomas Pynchon. Descendent al primului val de colonişti (strămoşul său, William Pynchon a debarcat în America de Nord în 1630), Pynchon este considerat o legendăa vie a culturii americane, parte şi din pricina misterului cu care a ştiut să-şi înconjoare existenţa: nu apare în public, nu acordă interviuri, rupând doar arareori tăcerea prin publicarea unei noi şi surprinzătoare cărţi. Traduse pretutindeni în lume, romanele sale – “V.” (1963; Polirom, 2006), ”Strigarea lotului 49” (1966; Polirom, 2006), “Curcubeul gravitaţiei” (1973), “Vineland” (1990), “Mason & Dixon” (1997) – extind şi fluidizează frontierele genului: în cadrul tradiţional al poveştii poliţiste sau de spionaj sunt inserate elemente aparţinând unor domenii dintre cele mai variate (politică, fizică cuantică, matematică, muzică, istorie, teoria comunicării).

Titlul romanului “Curcubeul gravitaţiei” se referă la arcul de fum pe care îl lasă în urmă rachetele V2 şi totodată – în viziune parodică, neagră – la semnul pe care i-l trimite Dumnezeu lui Noe când îi promite că nu va mai distruge niciodată omenirea. Tyrone Slothrop, principalul protagonist, este militar în Londra anului 1944 şi are o problemă bizară: de câte ori se simte excitat, explodează o bombă. Superiorii săi din cadrul armatei îl ţin sub observaţie, încercând să găsească explicaţia acestui straniu fenomen. Dar asta este doar o piesă a marelui puzzle şi, aşa cum aflam curând, fiecare eveniment din intriga infinit de complicată a romanului, oricât de izolat ar părea, este conectat la o reţea de dimensiuni colosale, ţelul suprem fiind acela de a arunca lumea în aer cu o ultimă rachetă devastatoare.
Ca întotdeauna în cărţile lui Pynchon, nu există un singur fir narativ, o singură poveste, ci o proliferare de personaje şi evenimente care torturează şi fascinează cititorul cu sugestii, referinţe, calambururi şi bancuri, punându-i la încercare puterea de întelegere.

„Sentimentul pe care se întemeiază literatura lui Pynchon nu este nostalgia nabokoviană, ci teama de vid, care transpare în redarea megalomaniei paranoide, în construcţia adevăratelor şi falselor intrigi, în inventarele epice, în simbolurile şi metaforele unificatoare, debordantă energie verbală, descrierile detaliate ale unor decoruri naturale sau artificiale şi subculturi de diverse tipuri, în umorul adolescentin şi duritatea care duce la orgii agrementate cu alcool şi droguri, perversiuni sexuale şi inversiuni de roluri şi, în sfârşit, în preocuparea obsesivă pentru convertirea sado-masochista a cărnii în materie moartă. Pynchon nu creează personaje în sensul obişnuit al termenului, ci nişte făpturi mecanice puse în mişcare de o comică frenezie sau o angoasă nelămurită…”, scria cotidianul The New York Times.