Daniela Zeca sau 3000 de kilometri pe coasta Africii şi în inima Saharei / exclusivitate

mart. 14th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

Scriitoarea Daniela Zeca ne dezvăluie, într-un dialog realizat de Andra Rotaru în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, secretelele unor călătorii printr-o lume berberă, exotică, plină de ritualuri şi tradiţii ascunse ochilor europenilor. Cititorul are astfel ocazia să afle mai multe despre drumurile bătute de Daniela Zeca pe coasta Africii de Nord şi în inima Saharei. Drumuri ce au insiprat romanul de succes  „Istoria romanţată a unui safari” apărut anul trecut la Polirom în colecţia „Ego. Proză” coordonată de Lucian Dan Teodorovici.

Cât de dificilă a fost documentarea pentru romanul “Istoria romanţată a unui safari”? Acţiunea se petrece într-un mediu exotic, în Africa de Nord. Totodată personajele aparţin unei lumi diferite, provin din culturi ale diferenţelor atât religioase cât şi sociale, cu tradiţii de mii de ani, cu istorii şi mituri locale.

În intervalul 2007 – 2009 am călătorit de cinci ori în Africa de Nord pentru a lua cu mine câte ceva din aerul cărţii pe care urma să o scriu. Dincolo de senzitivitatea mea exacerbată se află, fireşte, o documentare asiduă, al cărei exerciţiu l-am deprins de multă vreme din jurnalism. Peste toate acestea s-a suprapus şansa nesperată a unei prietenii cu o femeie musulmană din elita Tunisului. Această prietenă m-a găzduit în familia ei şi m-a însoţit apoi în celelalte călătorii, parcurgând împreună mai bine de 3000 de kilometri pe coasta Africii şi în inima Saharei.

Dacă ar fi să fiţi rugată să scrieţi scenariul acestui roman, aţi da curs invitaţiei? Care sunt riscurile majore pe care le comportă transpunerea unui roman pe marele ecran?

Nu aş ezita să scriu scenariul pentru o ecranizare după „Istoria romanţată…”, deşi, în mod cert, vor fi fiind alţii mai îndreptăţiţi să îl scrie, pentru că eu cred că mă situez încă prea mult în interiorul subiectului. În orice caz, riscul unei ecranizări după un roman nu e decât acela de a face un film mai slab ca scriitura în sine.

V-aţi inspirat din vreo poveste reală (de iubire) când aţi scris romanul?

Se mai simte încă ecoul vocilor care au susţinut că Darrielle ar fi o ipostaziere transparentă a autoarei. În fapt, puţină lume ştie că „darr” în limba arabă clasică înseamnă „casă”, iar Zaouf, doica octogenară a familiei care m-a găzduit (singurul personaj real al cărţii), mi-a spus Darrielle deîndată ce m-a cunoscut şi nu a mai vorbit cu mine altceva. Acest apelativ surprinzător, care în mintea ei de bătrână berberă rezona probabil cu o femeie rătăcitoare, a declanşat pentru mine reîntoarcerea la proză, după nouă ani de muţenie. Nu am trăit asemenea poveste pasională în golful Tunisului, dar am auzit-o povestită şi am respirat-o în tot patosul ei, fiindcă mezinul prietenei mele musulmane urma să aducă acasă o tânără europeană de care era foarte îndrăgostit. Cu alte cuvinte, am trăit scurt timp neliniştea şi emoţia familiei în aşteptare, dar şi exaltarea tânărului fascinat de misterul şi de diferenţele unei alte identităţi.

Când sunteţi în miezul unei cărţi pe care o scrieţi şi vedeţi că ceva nu merge, cum transformaţi dezavantajele în avantaje?

Sincer, nu cred că există trucuri care să transforme insuficienţele unei scriituri în avantaje de cursă lungă. La un moment dat efectul de trompe l’oeil pe care l-am putea obţine stilizând ori minimizând câteva tuşe se demască în proză, ca şi în poezie. De aceea, când ceva chiar nu merge în ceea ce scriu nu forţez, ci amân, caut altă lentilă pentru a înţelege ceea ce voiam „să atac”.

A interferat vreodată limbajul de jurnalist cu limbajul literar? Cât de bine se împacă cele două, unde se despart şi cum? Cât îşi folosesc unul altuia?

Îmi place să cred că limbajul meu în proză e suficient de insolit, încât să nu rişte contaminarea cu registrul celălalt al jurnalistului. De altfel, consider că aceste două limbaje trebuie să se concilieze permanent, dar să nu se înrudească îndeaproape: sunt două chestiuni distincte, iar în ceea ce mă priveşte, cred că nu am împrumutat din jurnalism, pentru proză, decât râvna căutării.

Aţi scris şi poezie, şi critică literară. În ce zonă literară vă simţiţi cel mai bine?

Proza rămâne visul meu secret şi statornic. E adevărat că am scris şi poezie, critică literară şi teorie media, dar zona de la care aştept să mă reprezinte cu adevărat rămâne romanul. Nu întâmplător am păstrat o tăcere atât de lungă. Mi-a fost teamă să mă grăbesc tocmai pentru că aici credeam că am de purtat bătălia cea mai aprigă.

Care au fost cele mai mari insatisfacţii din lumea literară? Dar cele mai frumoase momente?

Cea mai mare dezamăgire literară a mea a fost aceea că romanul de debut, „Îngeri pe carosabil”, apărut în anul 2000 în colecţia Prozatorii Oraşului Bucureşti a trecut aproape neobservat din pricina unui complex de circumstanţe: colecţia a expiat la scurt timp, trecând de la Cartea Românească la Editura Coresi, iar dincolo de acest fapt, eu nu aparţineam niciunei grupări literare recunoscute, în general nu am viaţă literar-mondenă, lucram de un timp şi la Televiziunea Română – suficient ca debutul să nu fi făcut gaură în cer. Nu era o carte de excepţie, dar nici mai proastă decât cele ale momentului, însă dezamăgirea îmi rămâne. Am încercat atunci să scriu câte ceva despre momentul decembrie ’89 în Bucureşti, dar subiectul nu era copt. Probabil că voi reveni la el curând. Cât priveşte satisfacţiile pe care le-am trăit în literatură, acestea ţin fără îndoială de „Istoria romanţată…”: Când aproape nimeni nu mă mai ştia ca prozatoare, cartea s-a vândut în două tiraje succesive, pe parcursul a numai cinci luni şi a avut parte de cronici excelente.

Vi se pare important ca un autor în viaţă să se regăsească în paginile manualelor şcolare? Dacă ar fi să faceţi o programă şcolară, pe cine aţi include dintre scriitorii români în viaţă?

Cred că e important pentru un autor în viaţă să fie recunoscut de manualele şcolare, cu condiţia ca preopinentul să nu o ia prea în serios, gândind că s-a clasicizat şi a pătruns deja în Olimp. Acesta nu poate fi decât începutul ratării… Deşi am clasamente subiective pe care le duc cu mine, nu aş vrea să mă exprim în privinţa autorilor români contemporani. Să nu uităm un aspect deloc neglijabil: câtă vreme e viu, un poet, un prozator sau un dramaturg poate da oricând lovitura, chiar şi după o operă întreagă, dacă are în el asemenea resurse.

Ar trebui să existe cursuri de creative writing pentru prozatori sau e la fel de dezirabil, cu muncă şi talent, să ajungi şi de unul singur la performanţă în proză?

Trăim într-o lume globală, în care la toate universităţile mari există cursuri de creative writing, iar beneficiul lor a fost vizibil în multe cazuri. Nu putem însă absolutiza, dar în prezent un Sisif perseverent şi singur are mai mult de îndurat decât un spirit modern, care îşi uşurează truda scrisului prin tactici şi metodă. În spatele vocaţiei, literatura, ca orice artă, include şi disciplină, şi exerciţiu, iar aceastea din urmă trebuie învăţate.

Care sunt cele mai mari temeri când vă gândiţi în viitor la dvs. ca scriitor?

Am o singură temere în privinţa propriului destin de scriitor: aceea de a nu pierde vreodată acel al şaselea simţ care mi-a spus totdeauna adevărul şi anume daca o pagină e definitivată sau mai trebuie să aştepte. Când iluzii de orice fel mi-ar contrazice această busolă, aş lăsa libere lucruri parţiale şi asta ar fi grav.

Daniela Zeca este absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi a unui masterat în ştiinţele comunicării. Din anul 2001 este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti şi lector la catedra de presă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul aceleiaşi universităţi. A realizat numeroase emisiuni de radio şi a publicat articole şi recenzii în revistele: Amfiteatru, Ramuri, Contemporanul, Luceafărul, Convorbiri literare, Studii culturale. În calitate de realizator al Televiziunii Române a semnat peste 200 de emisiuni de autor, între care: Cafeneaua artelor, Librăria pe roţi, Ceva de citit. Seria tematică Faţă în faţă cu autorul, realizată neîntrerupt din octombrie 1997 şi până în aprilie 1999, reprezintă o veritabilă antologie a literaturii române contemporane în 100 de ediţii, fiind distinsă de Uniunea Scriitorilor din România cu Premiul Special pentru reflectarea în programe de televiziune a vieţii literare româneşti. Pentru acelaşi ciclu de emisiuni, autoarei i-a fost decernat Premiul Naţional de Televiziune pe anul 1997, acordat de Uniunea Scriitorilor şi Fundaţia „Scrisul Românesc”. La sfârşitul anului 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. Din martie 2003 a fost redactor-şef al redacţiei Literatura Arte, iar în prezent este directorul canalului TVR Cultural.

A mai publicat volumele: Orfeea (poezie, Editura Viitorul Românesc, 1994), Îngeri pe carosabil (proză, Editura Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critică literară, Editura Curtea Veche, 2005), Jurnalismul de televiziune (Editura Polirom, 2005), Totul la vedere. Televiziunea dupa Big Brother (Editura Polirom, 2007), Istoria romanţată a unui safari (Editura Polirom, 2009).

Număr de vizualizări :2757


One Comment to “Daniela Zeca sau 3000 de kilometri pe coasta Africii şi în inima Saharei / exclusivitate”

  1. mariana cris spune:

    O cunosc pe daniela de multa vreme. Am incredere in ea ca scriitoare si sunt convinsa ca cel de al saselea simt nu o va parasi niciodata. II doresc succes.

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro