Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Urmuz. Cei dintâi trăsniţi de Alexandru Vakulovski, apărut de curând în colecția „Biografii romanțate”.
Demetru Demetrescu-Buzău (Urmuz), primul dintre cei şapte copii ai soţilor Eliza şi Dimitrie Ionescu-Buzău, s-a născut pe 17 martie 1883, la Curtea de Argeş. La vîrsta de cinci ani a petrecut un an la Paris, împreună cu părinţii, apoi familia lui s-a stabilit la Bucureşti. De mic, viitorul scriitor a fost fascinat de muzică şi de artele plastice. Mama sa l-a învăţat să cînte la pian şi a avut o perioadă în care a pictat în ulei. A urmat Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde a fost coleg cu George Ciprian şi cu Vasile Voiculescu. După absolvirea liceului, încurajat de tatăl său, Demetru a intrat la Facultatea de Medicină, pe care a părăsit-o după numai un an, pentru că nu suporta disecţiile. În 1904 a trecut examenul de Drept şi a ajuns judecător în provincie (Răchiţele). A devenit capul familiei în 1907, cînd tatăl său şi doi fraţi au murit. Ar fi scris primele schiţe în 1907-1908. Îşi citea textele în familie şi apoi le trimitea prin scrisori prietenului său George Ciprian, ca să le citească seminariştilor. A făcut armata, apoi, în 1913, a fost mobilizat în campania din Bulgaria. A fost mobilizat şi în Primul Război Mondial, de unde s-a întors cu febră recurentă. A fost protejatul lui Tudor Arghezi, care l-a debutat cu două proze în revista Cugetul românesc, în 1922, şi l-a convins să semneze cu pseudonimul Urmuz. Tot în Cugetul românesc a apărut pentru prima dată şi textul „După furtună”. La scurt timp, pe 23 noiembrie 1923, s-a sinucis, împuşcîndu-se în cap, lîngă Bufetul de la Şoseaua Kiseleff. În 1930, Saşa Pană publică prima versiune a cărţii lui Urmuz, intitulată simplu: Urmuz. Este considerat primul scriitor avangardist din România şi precursor al literaturii absurdului.
Alexandru Vakulovski s-a născut în 1978, în Republica Moldova. Este poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist şi scenarist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. A fondat împreună cu fratele său, Mihail Vakulovski, şi graficianul Dan Perjovschi revista online Tiuk!. A fost redactor-şef al revistei Stare de Urgenţă în 2009 şi redactor al Revistei la PLIC – literatură, artă, atitudine în 2010. Conduce, împreună cu Moni Stănilă, Cenaclul Republica al Bibliotecii Municipale din Chişinău. Pentru aceeaşi bibliotecă realizează, din 2019, „Dialogurile bibliotecii”. A publicat trilogia Letopizdeţ (2002-2007) şi romanul 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană (2010). Din cărţile de poezie amintim: ecstasy (2005), Daţi foc la cărţi (2012), Privelişti (2017), A cui e casa asta (2020). A publicat şi un volum de interviuri, Afganii (2016), şi o carte pentru copii, Ivan Turbincă 2.0. Romanul Pizdeţ a fost reeditat la Editura Polirom (2020) şi a fost tradus în maghiară (ediţie adăugită, 2015). Poeme şi fragmente din cărţile sale au fost traduse în germană, engleză, cehă, franceză, suedeză, rusă, azeră, turcă, maghiară, italiană, greacă, lituaniană.
FRAGMENT
„Nu e foarte clar ce se întâmplă. Prin gaura de cearșaf pleacă spre Pământ coloana, sau de pe Pământ urcă până aici?
Cu toții și‑au lipit ochii de mâinile bărbosului care cioplește, modelează, dar nu înțeleg nici direcția, nici modul în care lucrează materialul. Materialul? Care material? Aici nu există material. Aici nu există nici tristețe, nici durere.
Chiar lângă bărbos stă și mustăciosul cu cărărușă. El dezlipește ochii celor din jur și îi dă înapoi. Degeaba, ochii revin la mâini și la coloană. Chiar și bădia Mihai a uitat o vreme de ațele poporului român înnodate pe degete și și‑a lăsat ochii la bărbosul ursuz și șmecher.
Bărbatul de lângă el, în costum gri, se apropie de gaura din cearșaf și privește în jos. Vede o parte a lumii unde se șlefuiesc continuu coloane care fentează timpul: unele țin acoperișurile caselor, altele fac parte din biserici, unele sclipesc în porți și garduri. Privirea i se concentrează pe un tânăr care pică și zace într‑o pădure, apoi pe un bărbat care cioplește, apoi pe un teritoriu mai mare, în care o coloană imensă crește din Pământ și începe să se prindă cu cea care iese din mâinile bărbosului de alături. Coloana e tot mai strălucitoare și se mișcă mai rapid, iar între timp, jos, niște oameni cu tractoare o leagă cu lanțuri și încearcă să o doboare. Un tractor cade pe‑o parte și din el sare tractoristul, înjurând și cedând până la urmă.
— Vezi, nu e nimic absurd, spune bărbosul.
— Absolut nimic nu e absurd, repetă și el și vede un copil de vreo cinci ani în brațele tatălui său lângă o monstruozitate metalică în creștere.
Niște picioare mari crăcănate și oameni care continuă să ridice metalul spre cer.
Tatăl cumpără un ziar de la un adolescent, vede inscripția: Paris, 1888. Tatăl îi zice ceva în franceză, apoi îl pasează mamei, mama îl pasează unchiului, picioarele au crescut deja și s‑au unit, fierul care și acum îi lasă un gust rece în cerul gurii continuă să se înalțe spre nori, iată‑l vorbind franceza cu părinții și unchiul, merge prin noroi pe lângă construcție și crește ușor cât turnul se înalță, uite că e aproape gata, Parisul e aproape gata și copilul se șterge pe frunte, e transpirat și zice, tată și mamă, mergem acasă și tata și mama îl îmbrățișează pe unchi, zic au revoir, Cristien, te așteptăm acasă, ăsta mic a cucerit deja Parisul, n‑are rost să mai rămânem, ne rămâne doar să‑i conducem pe alții care urmează să vină aici, să vadă și să‑l cucerească la rândul lor, ăsta mic vrea să o ia de la zero, vrea să se întoarcă la limba română, la București, și el strânge o mână a tatălui, alta a mamei și se ridică deasupra Turnului Eiffel și așa o țin până acasă, prin nori, oprindu‑se doar acolo unde li se pare că de sus se văd mai multe coloane în continuă mișcare, trenul fluieră, un nene zice am ajuns la București, mama coboară, apoi îl ia în brațe și îl lasă jos, pe peron, aici alți adolescenți vând ziare, altă limbă, va trebui să o învăț și pe ea și după aia, după aia ce, când se termină limba, ce să mai facem?”
