”Ca prozator îţi trebuie metodă, rigoare, răbdare, spirit de observaţie, concentrare”

nov. 10th, 2020 | By | Category: Dialogul de carte

Ion Toma Ionescu s-a născut în anul 1948 în Merişani, Argeş, dar nu în gară sub castani cum zice cântecul… iar de câţiva ani locuieşte în Bucureşti. A rămas însă şi va rămâne toată viaţa un provincial autentic, dar şi atipic de Piteşti(Nu e marcă înregistrată cum a fost, spre exemplu, colegul lui de generaţie Nicolae Dobrin!). I se întâmplă adesea în capitală, pus să aleagă traseul spre o destinaţie anume de către un taximetrist mai vorbăreţ, în necunoştinţă de cauză în faţa întrebării şi hărţii Bucureştiului, să ocolească răspunsul şi să-i dea libertate celuilalt să decidă. Cum la fel de încurcat a rămas, când i s-a pus o întrebare de către un preşedinte de filială a Uniunii Scriitorilor. S-a prezentat acolo o singură dată în viaţa lui, adusese sub braţ vreo zece cărţi de poezie şi proză şi în plus o poză şi era tare curios ce vor scrie oamenii ăia în carnet(legitimaţie, mă rog!). După ce a privit lung cărţile, preşedintele, nu-i dau numele nu e important, a întrebat: „Ionescule, ce eşti tu, poet sau prozator?… Hotărăşte-te până joi şi să vii cu dosarul înapoi!” În forul lui interior se credea poet, dar cu prozatorul ce să facă, să-l strângă de gât? Nu s-a  hotărât!… În schimb, e membru fondator al Fundaţiei Liviu Rebreanu din Piteşti, membru al Asociaţiei Culturale Direcţia 9, al ECreator-ului de la Baia Mare, al Cenaclului de Urgenţă etc. A colaborat la revistele Calende, Argeş, Cafeneaua literară, Tribuna, Actualitatea literară, Cenaclul de la Păltiniş, Urmuz şi multe altele, iar ca redactor funcţionează la Revista Nouă. Cărţi publicate: Cartea de debut Pasărea ceţii. Tablouri dintr-o expoziţie (poezie), Editura Tip-Naste,1995, cu o prezentare Gheorghe Tomozei; Glonţ de argint (poezie), Editura Paralela 45, 2008; Dosarul “Albaştrii”. Fenomenul Piteşti 1971 (proză memorialistică şi document pe baza dosarului de urmărire), Editura Paralela 45, 2011. Prezentare Călin Vlasie; Bursa îngerilor (poezie), Editura Paralela 45, 2012 şi Editura Transilvania, în cadrul Proiectului Print. Cititor de proză, 2012. Prezentare Virginia Paraschiv; Gușterele (roman) Editura Paralela 45, 2013. Prezentare Marian Barbu; Norduri (poezie), Editura Paralela 45, 2014. Prezentare Petre Anghel; Guşterele (roman), Ediţia II-a revăzută şi adăugită. Editura Inspirescu, 2015. Prezentare Marian Barbu şi Domniţa Neaga; Jurnal din anul Apocalipsei(proză şi jurnal), Editura Inspirescu, 2015; Argintarium(antologie, poezie), Editura Art Creativ, 2016. Prezentare Alexandru Cistelecan; Din arginturile mele (poezie), Editura Art Creativ, 2016; Ceară şi miere (poezie), Editura Grinta, 2017; Tablete în alb şi negru (eseuri), Editura Grinta, 2017; Copacul cu icoană (proză scurtă), Editura eCreator 2018. Prezentare Romeo Ioan Rosiianu şi Florin Dochia; “Albaştrii” dosarul, Editura Detectiv literar 2018, Ediţia II-a adăugită; Al cincilea anotimp, Editura Detectiv literar 2019. Prezentare Eugen Pohonţu; Fotografii mişcate, poezie şi proză, Editura eCreator 2020. Prezentare Zorin Diaconescu, Nicolae Dina, Daniel Luca, Daniel Marian, Cristian Gabriel Moraru şi Ioan Romeo Roşiianu. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro,  cu Ion Toma Ionescu.

Ați debutat în volum abia în 1995, deși scriați de mult și aveați parte de primiri favorabile. Ce v-a oprit să publicați o carte înainte de 1989?

 

Am debutat în revista Argeş cu o poezie în anul 1970 împreună cu alţi tineri talentaţi, prieteni ai mei, ce făceam atunci parte dintr-un cenaclu literar care purta numele Ion Minulescu şi funcţiona pe lângă Casa Tineretului din Piteşti. Elevi, studenţi, oameni ai muncii ce scrijeleam hârtia şi ne credeam liberi de constrângeri.

N-aş vrea să intru prea brusc şi să scot la vedere la începutul interviului fapte care mi-au modificat viaţa, descrise cu lux de amănunte în Dosarul Albaştrii. Nu mă mai pot desprinde şi este supărător să constat că orice aş face, orice aş scrie, poezie sau proză, rămân sechestrat între paginile acestei cărţi, pe care le-am retrăit şi odată rescrise am crezut că mă vor elibera.

Ţi-am citit întrebările prietene Tudor, nici tu nu faci excepţie şi, la cea de-a patra  încercare mă duci spre aceeaşi zonă. Scriitorul din mine şi-ar fi dorit să fi interesat mai puţin de Dosarul Albaştrii şi să mă întrebi ce mai face Guşterele? Romanul acela care mă reprezintă, e conceput doar de mine. La el securitatea n-a contribuit cu nimic! Ţi-aş fi răspuns că s-a mai împlinit cu vre-o 50 de pagini şi e gata de zbor într-o nouă ediţie, a treia.

Dar să revin la tinereţea acoperită tot în Dosarul Albaştrii, cu iubiri, idealuri, lecturi, cărţi împrumutate pe sub mână de la unul la altul şi apoi discutate pe toate feţele. Funcţionam, grupul nostru de prieteni, şi ca echipă de teatru, dădeam spectacole la Casa Tineretului, câţiva dintre noi voiau să devină actori şi regizori de teatru şi film. Scriam poezie, proză, teatru, ne trăiam şi ni se părea că ne putem împlini liberi visele. Un reportaj al Scânteii tineretului tocmai ce ne prezentase elogios activitatea. La Europa liberă, Monica Lovinescu ne descoperise în paginile revistei Argeş ca nişte tineri de perspectivă. Se aplecase mai mult asupra prozei Claudiei Duminică, Intoxicaţie cu muncă(Numărul acela al revistei a fost topit şi retipărindu-se a fost schimbat titlul lucrării Claudiei, Zbor întins dacă nu mă înşel şi tăiate câteva fragmente din text). Unii dintre cititorii mai în vârstă ştiu cum a fost epoca aceea. Vă spun şi celorlalţi(!), de un albastru mincinos şi murdar.

Nu suntem noi vinovaţi, apropos de idealuri în comunism, că tinereţea noastră n-a ajuns pe lume mai târziu! Măcar o parte din acei aproape cincizeci de ani puteau fi prezervaţi.

Şi odată s-a oprit filmul! Securitatea ne-a organizat o cacialma, flagrantul, punându-ne pe masă un pot uriaş într-un altfel de joc de cărţi. Ne-au lovit, ne-au ameninţat cu pistoalele, pe unii i-au scos din facultăţi, ne-au încropit un proces de demascare publică. Ce bine că au venit la timp, altfel cine ştie, ca duşmani ai poporului deveneam albaştri de tot! Şi ca să înţelegeţi mai bine care erau acuzaţiile şi de ce voiau să înfundăm puşcăriile, am să citez un fragment din Dosarul de Urmărire Informativă:

F.1 / Dosar de urmărire informativă (DUI), Nr. 1594 / 4 octombrie 1971 / „Albaştrii” / Cotă CNSAS: I 204366 / „La 04.10.1971 s-a deschis dosar de urmărire informativă asupra grupului „Albaştrii”, ai căror membrii se întâlneau sub masca aşa ziselor „ceaiuri”, comentau duşmănos, audiau postul de radio „Europa Liberă”, scriau o proză sau o poezie pesimistă, absurdă, elogiau modul de viaţă occidental, aveau un întreg ritual de primire în grup. (Extras din Acordul Direcţiei I a Securităţii pentru închiderea dosarului de urmărire informativă „Albaştrii”, urmare a adresei Inspectoratului Judeţean Argeş Securitate nr. 002229 din 26.01.1974) / Semnează: Şef Direcţie General Maior Borşan Dumitru / Şef Serviciu Lt. Col. Wagner Ioan”.

 

Ce m-a oprit să public o carte înainte de 89? Răspunsul e la fel de simplu pe cât e de complex. Frica m-a oprit, frica de securitate. După ce în urma demascării publice am fost încadraţi în muncă şi încredinţaţi spre reeducare colectivelor de oameni ai muncii(eu am fost repartizat la secţia Cutii de viteze a Uzinei Dacia). Ni s-a spus că nu mai avem voie să publicăm în reviste. La câţiva ani după ce Gheorghe Tomozei părăsise revista Argeş, cu sprijinul se pare tot al securităţii, am îndrăznit să bat la uşa redacţiei. Sergiu I. Nicolaescu, redactorul şef, încurcat, mi-a explicat că mai există lista aceea care nu-mi dă dreptul să  public. Am renunţat o vreme, mă prinseseră din urmă alte greutăţi şi m-am dedicat vieţii de familie.

După 89, un prin grupaj de poezie mi l-a publicat Călin Vlasie în revista Calende, dar  ce scrisesem până atunci, toate manuscrisele mele luate de securişti la o percheziţie pentru studiu, s-au pierdut. N-am mai găsit acele versuri, nici mai târziu în arhivele CNSAS. De aceea abia în 1995 am publicat Pasărea Ceţii, cartea de debut.


Ce rol a avut poetul Gheorghe Tomozei în propria devenire literară? Mai există azi mentori de același calibru?

Am spus de la început că sunt atipic, nici interviul nu poate fi altfel, de aceea am să-ţi cer voie să redau fotografia mişcată a lui Gheorghe Tomozei din recenta mea carte abia tipărită, Fotografii mişcate. Îmi fac şi reclamă cu ocazia asta.

„Sunt scriptorul, îmi scot de la brâu călimara şi pana, nimeni nu-mi dă de lucru, îmi scriu mie scrisori pe care le trimit cu poşta…”

Spunea Tom Prinţul într-o poezie de-a sa, caligrafiind cu eleganţă pe coala albă a veşniciei cuvintele de zăpadă. Pe atunci, anii şaptezeci, toate scripturile erau cenzurate şi rar scăpau lupi singuratici în migraţie spre Europa Liberă. Poştalionul special al lui Tom a fost revista Argeş, un fel de corabie a nebunilor sub conducerea lui la bordul căreia dacă urcai, ţi se părea că ai primit botezul zborului.

Am văzut un set de fotografii postate nu de mult pe facebook de Jean Dumitraşcu, cu Gheorghe Tomozei printre prieteni, în curtea de pe bulevard a redacţiei revistei Argeş, azi dărâmată. La comentarii, Claudia Duminică a devoalat povestea acelor clipe imortalizate în memoria aparatului de fotografiat. O mână de scriitori coborâseră de la bordul corabiei, în curtea redacţiei, să facă poze pentru un pariu cu destinul. Tom cu multă delicateţe încerca să-i întârzie la ţărm pe mateloţi, să-i desprindă de chemarea valurilor şi să-i aşeze în poză pentru pariul lui. În timp ce sus, în redacţie, oala cu sarmale fierbea pe reşou şi o damigeană plină ochi cu zaibăr, adusă în dar de tatăl lui Adrian Păunescu, aştepta semnalul de început al festinului.

L-am întâlnit pe Tom, fără ca el să-mi dea atenţie, credeam eu, în mai multe ocazii. I-am ascultat vocea învăluitoare care parcă tot timpul din lume, era într-o sărbătoare a cuvintelor, potrivind pe grumazul unei femei tinere un şirag de perle. L-am privit de la distanţă. Când îl avea în preajmă pe Nichita, pălea! Se mulţumea să fie doar umbră a voievodului, dar când nu era lângă prietenul său, ci singur, o lumină vie, blândă ca o aură îi lumina faţa măslinie de înger.

Odată, toamna lui 70, eram programat să citesc poezie la Cenaclul Liviu Rebreanu(Cenaclul mare din care ne-am desprins în 1971 constituind cenaclul tinerilor Ion Minulescu). În seara aia, printre participanţi s-a numărat şi el, Prinţul, împreună cu Florin Mugur. Cezareea Budescu, metodista Palatului Culturii, mă anunţase că vor fi oaspeţi, dar nu-i numise. Nu eram mulţumit de textele mele! Pregătisem un grupaj de poeme ce încă îşi căutau forma. N-a comentat nimic după lectură, şi când şedinţa de cenaclu s-a încheiat, a intrat în biroul directorului, Dorel Ştefănescu, împreună cu Cezareea şi Florin Mugur. Parcă şi Claudia Duminică. Ea era deja de-a lor. Am întârziat pe scările clădirii de vorbă nu mai ştiu cu cine şi, în uşa palatului au apărut ei. Tomozei, l-am citit pe buze, întrebându-l pe Mugur:

–Nu e autorul?… Zi-i şi tu câteva cuvinte! Mugur s-a apropiat cu mersul lui şchiop şi mi-a zis de convenienţă o frază întortocheată. La sfârşit m-a invitat să trec prin redacţie. N-a mai fost timp. Securitatea începuse să scrie „Dosarul Albaştrii”. Totuşi, în anul acela mi s-a publicat în revistă o poezie pe care am considerat-o debutul meu scriitoricesc.

Mult mai târziu, după tulburarea din Decembrie 89, steaua lui Tomozei a pierdut pe nedrept ceva din strălucire şi întâmplarea a făcut să trecem din nou aproape unul de celălalt, fără însă a ne întâlni faţă în faţă, prin 1995, după un sfert de secol. Aveam gata manuscrisul pentru întârziatul meu volum de debut, Pasărea ceţii şi întâmplător vorbind cu prietena mea Claudia Duminică, ea mi-a propus: „Dacă vrei o părere avizată, îi duc eu poeziile tale lui Tom!”

La câteva zile m-a sunat Claudia din Bucureşti.

–Ioane, Tom vrea să stea de vorbă cu tine! Vino mâine seară la Cireşica. Te aşteaptă la ora cinci. N-am avut curaj! Provincialul din mine… Mă gândeam că mi-ar trebui ceva bani să-i ofer un whisky. Nu-i aveam! Cât să poată costa un whisky la Cireşica? Aveam nevoie şi de învoire de la serviciu. Şi dacă îmi spune că nu-i plac poeziile mele?… Abia mă hotărâsem să public cartea. Convenisem deja cu editorul, făcusem rost şi de sponsorizare…

Fratele meu Dan, era atunci student, l-am trimis pe el la locul întâlnirii. S-a descurcat. Tom l-a invitat la masă şi a vorbit cu vorba lui aleasă, despre poezia mea.

–Ar fi trebuit să fi acolo! Un domn! Te ştia. A fost plăcut surprins de poeziile tale. Venise pregătit. Pe o coală de hârtie cu o caligrafie desăvârşită, scrisese pentru coperta patru a cărţii, o prezentare deosebit de măgulitoare.

–Să ştii că nu m-a lăsat să plătesc consumaţia. A plătit el pentru amândoi. A insistat să vă întâlniţi după ce tipăreşti cartea.

La câteva luni am aflat că n-a mai putut să aştepte. Îl chemase Nichita în cer.

Să-ţi spun mai mult, n-ar avea rost!


V-ați dedicat prozei și poeziei cu un profesionalism parcă tot mai rar întâlnit în rândul noilor generații. Cum habitează cele două genuri în culisele aceluiași atelier?

Nepoţelul meu Toma, de fel e leu. Din când în când, mutrişoara lui ia o poziţie războinică şi slobozeşte câte un răget scurt. Nu tocmai într-atât de înfricoşător! După o experienţă din asta, reuşită doar pe jumătate, zice către maică-sa:

– Mami, nu-i aşa că în adâncul sufletului meu, eu pot să trag un răget ca un leu adevărat?…

În forul meu interior cred, cum am mai spus, sunt poet. N-am avut cum transcrie în versuri Dosarul Albaştrii şi, obligat de împrejurări, am comis şi crima asta. Ca prozator îţi trebuie metodă, rigoare, răbdare, spirit de observaţie, concentrare, nimic din toate acestea nu-mi stau în fire. Poate de aceea, pentru a termina Dosarul Albaştrii mi-au trebuit câţiva ani. Cam tot atât cât le-a fost necesar securiştilor să-şi fabrice informaţiile şi să însăileze scenariul în dosarul lor. Subiectul, după ce mi-am căpătat dosarul de la CNSAS, l-am avut de-a gata de la ei. Mi-a rămas doar să-mi descriu uimirea în faţa unor fabulaţii sau să-mi explic cu bună credinţă ce i-a mânat în luptă. Mai greu de explicat şi transpus, micile trădări ale celor din grup care au recunoscut în declaraţii, după dictare, fapte pe care nu le-au comis, iar unii dintre ei au devenit informatori. Ca să nu mai vorbesc ce greu mi-a fost să-mi amintesc emoţiile şi trăirile personale în faţa unor scene pe care le-am trăit şi mi-am impus să le uit, ca să pot merge mai departe. M-a ajutat fără îndoială doctoriţa Ieremia, cu narcoticele şi sedativele dânsei. Internat în Laboratorul de Sănătate Mintală, căci au fost luni întregi după acele evenimente nefaste, în care nu puteam închide ochii şi nu mă puteam scutura de spaime. Am vorbit prea mult! Cert este că am rămas de la poezie cu obiceiul de a cizela frazele(asta ia timp) şi a le asculta cum sună citite cu voce tare. De la intonaţie am tendinţa să abuzez de virgule şi de cele mai multe ori în textele mele se regăsesc mai multe virgule decât ar fi nevoie.

La poezie, de excesul acesta am scăpat. Foarte rar folosesc semnele de circulaţie ale ideilor. Las cititorul să le planteze singur, cum vrea el, pe sensul care-i convine şi îi câştig într-un fel atenţia. Pentru proză îţi poţi impune să te aşezi la birou, înnozi firul şi porneşti la lucru mai departe. Cu poezia te porţi altfel, cum te-ai purta cu o femeie frumoasă. Pregăteşti locul, faci atmosferă, vine ea când vine(!), când vrea ea, n-o forţezi!

Se întâmplă adesea în cărţile de proză, mai ales în tablete, să amestec poezia cu proza. Asta e, ce să fac! Aşa habitează cele două genuri în atelierul meu.

Există o carte care face notă distinctă în rândul volumelor publicate. Cum s-a născut „Dosarul Albaștrii. Fenomenul Pitești 1971” și ce ecou a avut/ are?

Cartea aceasta n-a fost de la-nceput, ea s-a scris pagină cu pagină, e vie dar n-are legătură cu viaţa şi orizontul trăite zi de zi. Ea are legătură cu dosarul, de la el a pornit. Nu degeaba se spune că în viaţă ţi-e scris. Nouă, grupului de prieteni, personajele cărţii, ne-a fost scris în dosar. Am devenit subiecţii scenariului fără să ne putem abate de la viziunea regizorală.

N-am fost niciodată eroi şi nu vom fi nici de-acum înainte. Special nu am dat consistenţă numelor celor ce se perindă prin pagini. Lucrurile sunt amestecate în carte ca-ntr-un malaxor, cu securişti, cu informatori şi cu noi de-a valma.

Când am citit la CNSAS prima dată dosarul, m-am trezit ca dintr-un vis urât, buimac şi uimit. De parcă ieşisem dintr-un cinematograf cu aparatul de proiecţie învârtind rolele direct de pe culoarul dintre rânduri, şi spectatorii, securişti şi informatori, mă întrebau din ochi scuipând seminţe:

“Bătrâne, asta e viaţa ta? Eşti mulţumit?” Nu semăna deloc.

Apărută în 2011 la Editura Paralela 45, în acea vreme editura îi aparţinea lui Călin Vlasie, şi el unul dintre personajele din dosar, s-a bucurat de o bună primire din partea celor care au citit-o şi a provocat apariţia în revistele culturale a unor cronici deosebit de favorabile semnate de Dumitru Ungureanu, Augustin Doman, Marin Ioniţă şi mulţi alţii. S-a întâmplat însă un fenomen, noi piteştenii suntem obişnuiţi cu fenomenele!(Vezi şi subtitlul acestei cărţi Fenomenul Piteşti 1971). Cu ocazia lansării, într-o sală arhiplină la Biblioteca Dinicu Golescu, editorul a adus pentru vânzare un număr de numai 50 de exemplare. S-au vândut în câteva minute ca pâinea caldă. Mirarea pentru afluenţa mare a spectatorilor, cu multe feţe care nu-mi erau familiare şi nu le mai întâlnisem la astfel de evenimente, mi-am explicat-o ulterior. Erau copii securiştilor sau informatorilor de altădată, veniţi să recupereze trecutul glorios al părinţilor. Cartea fusese scoasă pe spesele editurii şi nu cred că a avut un tiraj mai mare de 200-300 de exemplare. Cu toate că cererea era mult mai mare şi l-am rugat pe prietenul Vlasie s-o reediteze, n-a mai făcut acest lucru. M-am gândit că interveniseră foştii securişti. Încă mai erau puternici mulţi dintre ei! Am realizat cu ce-l aveau la mână, când am primit de la CNSAS o notă cu numele celor deconspiraţi ca informatori, printre care am descoperit  şi numele lui. Abia în 2018 am reuşit să scot ediţia a II-a, adăugită, la Editura Detectiv literar, pe banii autorului de data asta, dar tot într-un tiraj insuficient pentru a acoperii cererea. Am tot sperat ca vreun exemplar rătăcit să ajungă în mâna unui regizor de film, nu s-a întâmplat până acum.


Blogul dumneavoastră 
pasareacetii.blogspot.com îmbină tablete literare și sportive. Cum ați ajuns să scrieți (și) despre tenis?

 

În liceu aveam câţiva prieteni, mi-i păstrasem din şcoala elementară. Mama mă transferase încă din clasa a şasea la Vedea (se mutase cu serviciul), o localitate din Argeş pe atunci reşedinţă de raion. Nicu Tomescu şi fraţii Gherghescu (Mitu şi Gheorghe, copiii primului secretar al raionului), locuiau în „Colonie”. Colonia era o alcătuire de case-tip, de fapt nişte vile în care se instalaseră activiştii raionului de partid cu familiile lor. Miron Tomescu, cel de-al patrulea amic, stătea şi el cu casa, o casă mare de fost chiabur, lângă vile, în faţa oficiului poştal unde lucra mama ca operator telefonic.

Până spre seară băteam mingea pe terenurile sportive amenajate în Colonie. Nicu Tomescu avea un defect la piciorul drept, făcuse operaţie şi nu-l mai putea îndoi. Îl trăgea după el, dar cu piciorul stâng şuta în minge de dărâma poarta. Fiind cel mai matur dintre noi(pierduse un an sau doi când a avut accidentul), el decidea!

– Azi jucăm fotbal!… volei, tenis de masă sau tenis de câmp.

Domnul Lupu era omul cu materialele sportive. Intendent, activist, administrator, nu ştiu ce rol exact avea în colonie. Ne-a adus la fiecare de la Vaţa, un sat vecin unde funcţiona un atelier de tâmplărie, nişte cărpătoare ce copiau forma rachetelor de tenis, din lemn cu striaţii. Improvizasem şi fileul… Aici am avut primul contact cu tenisul de câmp.

Ţin minte, în noaptea când am fost duşi la securitate, se disputa finala Cupei Davis, cu Ţiriac şi Năstase, spre ora 2, mă mai liniştisem. L-am întrebat pe anchetatorul meu cât mai e scorul:

  • 3-2, ne-au bătut, dă-i dracu’ de americani!

Despre Simona Halep, cum să nu scrii?  Ea e una dintre puţinele noastre bucurii ce ne-au mai rămas.

 

Blogul meu, Pasărea ceţii?

Probabil că e derutant. Un jurnal care de fapt nu e jurnal, ci doar o înşiruire de tablete scrise fără o idee preconcepută şi nici măcar ordonat cumva temporal sau pe anumite criterii. Martor la diferite evenimente culturale, prins în lectura unei cărţi, am ieşit din astfel de întâmplări cu propriile impresii transpuse în alb şi negru. Pasul următor, le-am postat pe blog în văzul lumii(mica lume care rătăceşte pe domeniul meu, Pasărea ceţii https://pasareacetii.blogpot.com), dar nu ca pe nişte trofee aranjate într-o vitrină, la care revii privindu-le mândru de ele, de tine că le-ai comis şi le scuturi din când în când praful. Mai degrabă le-am aruncat alandala, ca într-un sertar cu medicamente. Te doare capul? Eşti balonat la stomac? Ai o criză de fiere? Ţi-aduci aminte că undeva, cândva, o pastilă ţi-a luat din durere. Cauţi în vraful de tablete şi descoperi până la urmă, dacă ai răbdare, pastila albă, sau neagră, sau roşie. Constaţi că şi a doua oară are efect şi te bate gândul s-o oferi şi altora.

Abia acum dai de greu! Să faci ordine în dezordine, să concepi reţetarul, să clasezi, să vezi dacă a expirat termenul de garanţie… Cauţi în urmă. Nu-ţi merge blogul, se blochează, paginile se derulează încet, faci spume, e ca la cardul de sănătate!… Cum dracu susţin unii că avem la internet cea mai mare viteză din lume?…

Şi mai există un pas următor, de aici îşi trag seva cărţile. Blogul meu care mă obligă să scriu aproape zilnic, e partenerul meu de creaţie.


Cel mai recent volum pe care îl semnaţi, „Fotografii mișcate” (Editura eCreator, 2020) e un proiect dedicat prietenilor. Cum a apărut conceptul acesta și cum este receptat în vremurile „carantinate” pe care le traversăm?

 

Număr prietenii adevăraţi în gând, pe degetele unei mâini şi adesea îmi pare că rămân ciung…

În vremi de Covid 19, dar şi mai înainte – căci mă deplasez destul de greu cam de un an, căpătând un beteşug la picior, cum ar fi spus ăl bătrân, tata-mare Tobârlan-Guşterele, şi el având un beteşug la picior, căzut din tei la 70 de ani, să-i culeagă floare Dumitrei – gândul acesta m-a bântuit tot timpul. Am dezbătut cu Pasărea ceţii, inventariind împreună toţi prietenii literaţi, artişti, lângă care am stat, pe care i-am admirat şi despre care am scris pe blog. S-au strâns destui. Pentru unii plecaţi la cer, am plâns. Le-am căutat fotografiile şi într-o zi, într-un restaurant din Gara de Nord, între două trenuri, i-am destăinuit conceptul avut în minte, lui Romeo Ioan Roşianu. A părut încântat, mi-a spus că îl simte deja în mâini fierbinte şi mi-a cerut să-l publice el la eCreator. Volumul acesta de fotografii, poezie şi proză aşteaptă să se lanseze pe piaţă o dată cu vaccinul anti-covid.

 

Număr de vizualizări :438


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro