Ultimul salvat de pe Titanic

mai 6th, 2019 | By | Category: La Țintă!

Dacă vrem să înțelegem cam cum stau lucrurile cu „Anul cărții în România”, vă propun următoarea idee a unei povestiri nescrise și fără titlu.

Sîntem pe Titanic, în noaptea fatală, imediat după ce aisbergul nemilos și fatal a străpuns coca. E vînzoleală mare. Oamenii aleargă înnebuniți de la un capăt la celălalt al transatlanticului, echipajul se luptă cu spărtura, ofițerii încearcă să mențină ordinea. Într-o cabină mică, în vîrful navei, căpitanul și proiectantul privesc planurile, măsoară și iar măsoară. E clar, figurile lor tăiate în piatră sînt fără speranță. În cel mult o oră, cel mai mare, cel mai frumos și cel mai luxos vapor de pasageri din lume se va scufunda iremediabil. Dar pasagerii? Sînt 2000 de suflete în mijlocul unui ocean rece ca gheața. Căpitanul și secundul calculează, numărînd de cîteva ori bărcile de salvare. Mai întîi femeile și copiii. Nu sînt destule. Va trebui să aleagă.

 

— Dar de ce să alegem? întreabă brusc proiectantul visător. Noi, oamenii, sîntem muritori. O dată și-odată tot crăpăm. În apa înghețată sau în pat, care-i diferența? Cîteva minute de agonie și – gata! Dar uitați-vă în jur! Ce splendoare! Ce artă! Cîtă inovație tehnică și cîtă eleganță!

— Ce vrei să spui? Căpitanul belește ochii de după lentilele rotunde ale ochelarilor.

— Păi, căpitane, e simplu. Ca să nu ne mai batem capul cu vremelnicul, cu inexorabilul, eu propun să încărcăm în bărcile de salvare cele mai prețioase lucruri de pe vapor. Și pianul, neapărat pianul. E cel mai bun pian din lume. Nimeni nu ne va ierta dacă nu salvăm ideea de om, în fața căreia orice existență meschină pălește. Ideile contează, nu?

 

Ei bine, cam așa arată și „anul cărții” la noi. Partea cea mai neînsemnată a sărbătorii e cel care scrie cartea. Scriitorul, el e cantitatea neglijabilă. La ora actuală, dincolo de sărbătoare, de proiect, de bani (apropo, trebuie să fie pitite pe undeva și sumele alocate, nu-i așa?), nu știu nici o inițiativă care să îl sprijine, să îl încurajeze pe creatorul de carte din România.

Cîte rezidențe avem, de exemplu, în România? Poate oamenii obișnuiți (cei care cred că scriitorul român se scaldă în bani) nici nu bănuiesc că individul are nevoie să mănînce și să doarmă. Ciudat, nu? Măcar în răstimpul în care scrie o carte, la fel ca un chirurg, să nu-l doară ziua de mîine. România își poate permite, după părerea mea, 100 de rezidențe pe an. Dar, din ce știu, doar Muzeul literaturii din Iași organizează, vremelnic, așa ceva. Uniunea Scriitorilor a anunțat, și ea, anul trecut, de alegeri, rezidențe literare pentru nou veniți. De atunci, liniște. Cînd aud de cultură, Consiliilor județene le vine să pună mîna pe bîzdoacă.

Dar care e cuvîntul de ordine, ideea călăuzitoare, ca un far? Cartea, da. Nu m-ar mira ca unii să creadă că minunatele cărți să crească în copacul care face cărți.

Dar ăsta e numai vîrful aisbergului.

Despre partea nevăzută (aia care a găurit Titanicul), data viitoare.

 

Florin IARU

Număr de vizualizări :517


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro