Noua fizică poetică

Oct 2nd, 2017 | By admin | Category: Cronica de carte

”Instalaţia” lui Alex Văsieş (Cartea Românească, 2016) este un conglomerat care reuşeşte două performanţe: să obţină ambiguitatea poeziei de calitate, dar şi să propună imagini şi efecte de o claritate necruţătoare. Până la un punct, este satisfăcut idealul de claritas, susţinut de J. Joyce, însă nu acesta este călăreţul principal aici. „Instalaţia” poate foarte bine funcţiona ca ”Acceleratorul” lui Băieşu de acum câteva decenii: „Instalaţia cu lumini albastre, o văd seara înainte/ să adorm, e mai puternică decât mine”. Ea funcţionează atât ca potenţator al memoriei (mai cu seamă adolescentine), dar şi ca aparat textual, bun de satisfăcut „plăcerile retorice”. Impresia de halo este creată fizic de desele referiri la lumină: „eu nu voi mai lumina din persoana mea”. Deci instalaţia e şi un „scut energetic” ce reflectă şi refractă în regim cuantic.

De la aceste fotonizări cvasi-haotice se coboară la mica biografie: mici poveşti de amor descărcate electric prin formulări argotice şi înregistrarea continuă a dispoziţiei în care se află „instalatorul”. O pastă informă traversată de vectori şi diagonale precise, totul bandajat în câmpuri magnetice.

Văsieş tratează dezabuzarea elevată a noului val poetic cu metodele specifice unui experiment de fizică. Efectul este unul à la Caravaggio: singurătate, grandoare, iubire sau plăcere în clar obscur.

Nu e de neglijat mimarea naivităţii specifice timpurilor consumiste şi high-tech. Vidul comunicaţional este augmentat de multiplicarea mijloacelor de comunicare. De aici şi continua vizitare mnemonică a unui trecut nu madlenic, ci electrizat: „iubirea mea e atomică, dar nu îi poate atinge./ Ce jos era cerul cu luminile lui,/ ce excitaţi şi frumoşi noi toţi, în blînda lui strînsoare” (Pastorala Alemană).

Tehnica şi bunul-gust (contemporaneizat) sunt impecabile. Partea poetică intervine prin injecţiile de efecte fotonice şi fractalice. Se constituie astfel un univers sceptic, ironic-deprimat, dar vitaminizat de viziuni tăiate cu laserul şi coborâte în baia cu ironie la rândul lor: „Maşinile reflectau o lumină/purpurie, ca scoicile înainte să fie luxate” (Doi băieţi stau cu spatele).

Un mal de siècle permează tot filmul anamnezic, dar şi cel derulat în prezent. Şi optzeciştii adăpostiseră ştiinţa în poemele lor, cu scopul optimist de a lărgi sfera vocabularului poetic. Aici numai optimism nu este, ci acedia şi interes pentru universala lipsă de sens. Varieteul de amintiri, de flash-uri din spitale, de abulie şi de lipsă de angajament continuă pe tot parcursul cărţii. Săgeţile la bietul om sub vremi consumeriste plouă şi ele constant: „mă gândesc neîncetat la bani şi ce e de făcut cu ei” (Copilul vine de departe). Din această lipsă de energie fizică rezultă o fermentaţie a imaginaţiei şi a contemplaţiei. Viziunile se alcătuiesc prin juxtapuneri neanticipabile: „Nu fac nimic toată ziua, mor în facultate./ Munţii ce domină oraşul sînt mai bogaţi dimineaţa/ cînd lupinii se retrag după ce au luminat toată noaptea/ ca nişte zgîrie-nori, cînd racheta rătăcită schimbă totul în dealuri italiene” (Bucuria grădinarului).

O dâră confesivă se menţine de-a lungul volumului, însă doar pentru a fi denivelată cu dubli diezi şi bemoli. Constructul poetic e mai important decât exprimarea emoţiei sau a montajului intelectual ori lingvistic. Retractilitatea permite acea voce din off ce deconspiră şi demitizează tot. Revelaţiile contemporane sunt falsificate şi întemeiate pe calcule şi bizare invenţii. Este o lume sintetică şi asamblată din amortizoare. Terminologia ştiinţifică nu creează obiectivitate, ci un spectru dezumanizant: „Am bucata asta de natură unde pot să fac ce vreau,/ eu încerc să o explic în funcţie de poziţie şi viteză” (Pozitronul din camera cu ceaţă).

A. Văsieş este un pseudo-confesiv. Pentru el, întâmplările personale sunt doar un portativ de la care se construiesc supra- şi sub-game. Notele superioare şi inferioare sunt vibraţii şi radiaţii întreţinute de o pneumă acidă. Rafinamentul cultural stinge orice entuziasm ori enervare şi uneori chiar se revarsă în mici parade. Defecţiunea aceasta intervine rar, totuşi, şi persistă doar biografismul continuu desfiinţat de discursul sceptic. Visul, deplasarea în spaţii şi timpuri nu oferă nicio compensaţie: „Blîndeţea gesturilor mici,/ în tunelul expus, despre care/ am ştiut mereu că e fericire,/ nu se apropia, nu se lipea de mine” (Focuri şi umbre).

Fără unele declaraţii nabokoviene („Singurul lucru care mă preocupă real/ a rămas frumuseţea din preadolescenţă, aia inconştientă”), textele acestea ar rămâne ca o dovadă de tehnică poetică ireproşabilă, o sonatină pianissimo. Fără acele reverberaţii constant contestate („O lumină pulsatorie se-ntindea deasupra ta,/ împrăştiindu-te-n bucăţi de informaţie greu/ de descifrat” – Corp boreal), ”Instalaţia” ar prezenta interes doar pentru literaţii rasaţi şi limfatici. Aşa, însă, e cu totul altă poveste.

Felix NICOLAU

vizualizari: 255


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro