Stilul administrativ-juridic ca poezie

ian. 14th, 2016 | By | Category: Cronica de cArte

Cu o altfel de poezie revine pe scenă Miruna Vlada. ”Bosnia. Partaj”, 2014, dovedeşte faptul că o editură de mainstream, Cartea românească, poate fi şi una curajoasă, care să accepte experimentul. Cum reiese şi din titlu, componenta politică este importantă în acest volum. Autoarea are studii de politologie şi a efectuat un stagiu de cercetare în zona respectivă. O problemă de geografie literară, cum ar spune la noi Cornel Ungureanu, căci nu numai politica zonei de conflict este absorbită, ci şi cultura ei. Unul dintre motourile cărţii mi se pare relevant: „Foreign scholars should come to Bosnia to study hatred,/ were only one recognised as a separate, classified subject/ of study, as leprosy is” (Ivo Andrič). De aici pleacă primul ciclu poetic: ”Bosnia bin ich. Patria mea mâncată de molii”. Poezia este, aşadar, localizată până la a deveni empatică la modul absolut: „sunt constructivistă pentru că empatizez cu obiectele din jur/ bosnia bin ich”. Totul este durere de jur împrejur, iar poeta se joacă magistral cu accepţiunea privată, dar şi cu cea publică a partajului: „partajul e un război de destrămare/ al fostei iugoslavii şi al fostei femei din mine”. Problemele de identitate etnică sunt fierte la foc mic până devin probleme de studii de gen şi de autobiografie. Formulările sunt şi ele adesea sclipitoare, dovedindu-se încă odată că textele scurte sunt şi cele pregnante: „bosnia e cea mai/ bună dintre lumile imposibile”.

Cum poate naşte tragedia umor?

O caracteristică importantă a acestei poezii este adresarea directă, aproape bărbătească, în pofida problematizărilor post-feministe din texte: „ai casca la tine?/ pentru partaj ai nevoie de cască, cotiere şi genunchiere”. Paradoxal, bruscheţea zicerii, deşi în consonanţă cu amintirea ororilor războiului, poate genera efecte umoristice. Bineînţeles, cum ştim, umorul este o defulare elegantă şi inteligentă a disperării. Dar voi reveni asupra acestui aspect.

La filonul privat se adaugă cel public, care foloseşte din plin intertextualitatea pentru a reflecta vocile locale, mai ales, ori cele ce au rezonanţă în atmosfera conflictuală. Autenticitatea este sporită de redarea în original a unor poeme sau declaraţii: „Ovdje se ne zivi samo/ da bi se zivjelo/ Ovdje se ne zivi samo/ da bi se umrlo/ Ovdje se i umire/ da bi se zivjelo.// Aici nu se trăieşte/ doar ca să se moară/ Aici se moare/ ca să se trăiască” (Poem de Mak Dizvar, gravat pe ansamblul memorial al masacrului de la Tuzla, Bosnia şi Herţegovina, din 25 mai, 1995, în care au fost ucişi 71 de tineri civili neînarmaţi, în traducerea Mirunei Vlada).

Aşadar, poezia aceasta valorifică urbanul şi spaţiul aşa cum sunt ele însemnate de istorie, adică de acţiunea (in)umană. Noua deschidere artistică a poetei vine din abandonarea narcisismului autoanalizelor şi a defulărilor. Intensitatea poetică este mai autentică atunci când absoarbe durerea colectivă şi când individualul este în acordaj cu individualitatea grupurilor. Poate în acest sens se poate interpreta un minitext al lui Miroslav Antič: „Ştii ce-am să fac:/ am să-ţi stric jucăria/ numită durere”, ori altul de Ljubomir Simovič: „să respiri doar atât/ cât să poţi suferi”. Şi plecând de la această înţelegere generoasă a poeziei îşi au locul în volum texte aşa-zis nepoetice, dar sugestive pentru sursa dureroasă a poeziei: „Sarajevo, above all, has long been a rich melting pot of Islamic,/ Orthodox, Catholic and Jewish culture […]. in 1991 Sarajevo was a multi-ethnic city of 49 per cent Bosniaks, 30 per cent Serbs and 7 per cent Croats”.

Deci ce NU este poezia?

În cele din urmă, pentru noi românii, care nu am mai avut războaie deschise (nu intestine) de 70 de ani (deşi ţara şi oamenii arată ca şi cum am fi de 70 de ani în război), volumul acesta ridică problema: ce este poezia? Nu trebuia ea să fie nişte difficiles nugae, un experiment lingvistic şi emoţional aproape neinteligibil? Cum se poate ca într-un volum de versuri să apară cugetări ale lui Wilhelm von Humboldt despre concomitenţa actelor de înţelegere cu cele de neânţelegere? Cum este posibil ca o teză de doctorat şi experienţa contextuală a scrierii ei să producă emoţie artistică? Deci să fie poezie, nu text experimental, în sens textualist? Cum să poetizezi aşa: „ăştia chiar nu mai pricep că Bosnia/era la modă doar în anii ’90?//a, dar stai/că ăştia sunt obsedaţi de tot ce e vintage,/de ura seculară între popoare//[…]//vin aici ca la un second hand/cu mişcări naţionaliste de secol 19/li se pare cool acest KinoBosna” (Masha)? Poate că o paralelă la textul lui Matei Vişniec despre sexul femeii văzut ca un câmp de luptă în Bosnia, text despre viol şi război, ar fi lămuritoare. Dramaturgul, în stilul teatrului său modular, apasă pe clapa terorii psihice şi a traumei post-agresiune. Miruna Vlada recurge la asemenea intensificări doar pe alocuri, de exemplu în imaginea trupul rămas fără organe interne: „am aranjat ca un fel de bandă de recuperatori/ca să ne strângă fragmentele de organe din organele celuilalt”. Abordarea ei este intertextuală, dar nu în înţeles experimental, ci în cel de răcire a lavei de groază şi furie într-un discurs raţional, chiar ironic pe alocuri. Acesta este singurul discurs capabil să identifice originile răului şi să oprească răzbunarea. Poezia devine astfel anchetă şi dezamorsare a inflamaţiilor etnice şi naţionaliste. Versuri sau rânduri, dacă vreţi, ca : „Noi cu asta ne ocupăm. Deschidem fabrici de identitate./Multinaţionale ce produc identitate pe bandă rulantă. Sporim/producţia secol după secol//[…]//să iubeşti Balcanii e o dependenţă. înseamnă că ai probleme cu/stima de sine, mi-a spus” (partajul e ca numărătoarea inversă) sunt pe marginea teoretizărilor politice şi a studiilor culturale, însă ştiu exact să nu treacă dincolo, pasul fatal. Şi nici explicaţiile despre istoria recentă, din subsol, nu strică în niciun fel ţinuta artistică a volumului, chiar dacă par să impună epitetul de „ocazional” acestei poezii. La fel, întinderea fără „denivelări” stilistice ori imagistice a unor texte nu poate decât să placă celor care încă sunt sătui de dispunerea perfectă şi relevantă, de neînlocuit a cuvintelor în textul clasic. Există „burţi” aici, rar încercate de crampe expresive. Iată o crampă în mijlocul unui poem descriptiv şi simbolic, totodată: „şi tu aştepţi pacea/ca atunci când îţi vine foarte tare/să faci pipi” (Stare de hiper-sugestibilitate).

Aşa că poetizarea, în opinia mea, există atât în formule metaforice („I-am lăsat în fiecare organ/câte o fereastră larg deschisă/dar cu grilaje de carne” – Nina), cât şi în constatări ironice ori exasperate („sincer, io nu ţin nici cu ăia nici cu ăia/trebuie toţi duşi la vulcanizare” – Vulcanizare Balcanizare; „all Europe is fucking refugee camp” – Schengen melancholia).

Aportul Mirunei Vlada constă în lecţia că poeticitatea adevărată nu are de ce să ocolească conflictualităţile exterioare egoului poetic. Într-o lume tot mai dezechilibrată, sub stratul ipocrit de stabilitate, e bine ca poeţii să se expună riscului de a vedea şi de a înţelege. Cât despre inserţiile din Codul Familiei, ele sunt un adjuvant comico-absurd inteligent mixat în pasta acidă şi tragică a poemelor. In toto, un mare poem al zdrobirii intimităţii de către conflicte nerezolvate la timp.

Felix NICOLAU

Număr de vizualizări :1310


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro