Mihai Mălaimare şi „efectul de ecou controlat“

nov. 22nd, 2015 | By | Category: Cronica de cArte

Ilustrul actor Mihai Mălaimare dă publicităţii, prin intermediul deja prestigioasei Edituri Tracus Arte, un volum de proze scurte, ”Pădurea” (Tracus Arte, București, 2015). Fără alte introduceri preliminare, merită semnalat că scriitorul, aflat la debut (!), îşi bazează universul ficţional pe principii de compoziţie. Este, în fond, vorba despre îndemânare, pricepere şi rigoare estetică. Literatura lui Mihai Mălaimare are căptuşeală călduroasă. De obicei, se consideră că tehnica de lucru a unui prozator devine o „dublură“, un element tangenţial, un indiciu al manierismului. Numai că, respectiva ţesătură atestă conştiinţa scriitoricească. Un artist experimentat al scenei ştie că, de la un punct încolo, trebuie să deprindă şi tabieturi regizorale. Improvizaţia – care nu se confundă cu spontaneitatea – iese la iveală odată ce cortina s-a ridicat, aşa cum dialogul căznit agresează până şi timpanul celui care citeşte în gând.  Înţelesul corect al „manierismului“ nu trebuie raportat la „manieră“ (autopastişare), ci la manus, care, în latineşte, înseamnă „mână“. Mihai Mălaimare nu-şi lasă cititorul cu palma întinsă.

Formaţia lui profesională a păstrat, din câte îmi dau seama, ceva din mentalitatea vechilor greci. Volumul – intitulat Pădurea – propune o ofertă generoasă. Ar fi de subliniat, la nivelul compoziţiei, cum scriitorul lucrează, fără dificultate, cu aglomerări de gânduri. Fiecare proză configurează o pistă de atletism, pe care, concomitent, se aleargă maraton, curse cu obstacole şi celebra probă de o sută de metri-plat. Există, de asemenea, competitori care fug pe contrasens. Spectatorii părăsesc tribunele, dorind să-şi demonstreze abilităţile. De arbitri nici nu mai e nevoie. În absenţa organizatorilor şi a observatorilor lucizi nu se poate decreta un învingător sau încetarea întrecerii. Ciocnirea devine, în opinia mea, un reper esenţial de lectură în Pădurea. Personajele intră în conflict, uneori cu ele însele, fiindcă încearcă, împotriva oricărei forţe, să aibă dreptate sau să explice situaţii „stranii“. De altfel, ultimul cuvânt al frazei precedente revine cu insistenţă în carte. Lumea e un teatru (ştim aceasta de la antici) şi viceversa. Dar, până să se ajungă la perfecţionismul de pe scena spectacolului, repetiţiile scot la iveală procesul de trucare a realităţii. E un drum alienant, de acceptare a faptului că, treptat, omul se actoriceşte, că, în consecinţă, renunţă, prin voinţă liberă şi prin constrângeri exterioare, la conştiinţa de sine. Pierderea de sine, transformată cu fast în jertfă creatore, se aseamănă cu durerile facerii. Retorica prozei lui Mălaimare subliniază epuizarea individuală în căutarea liniei orizontului. Numai că, linia artistului este frântă, pentru că implică riscul de a rămâne în pielea de împrumut:

„Hai să revenim. Era frumos acolo, la Everac, aer tare, mâncare bună, nu se zgârcea, noi ne jucam ca demenţii prin copaci cu aiureala aia de piesă a lui, o fi fost bună dracu’ ştie, ca eu eram doar Papagalul şi mă cocoţase în vârful unui stejar de unde nu auzeam nimic din ce vorbeau ăia acolo, din când în când croncăneam şi eu şi părea că lumea se bucura al dracului, în orice caz, eu râdeam cu lacrimi. Acolo sus eu eram actorul şi tot eu spectatorul, eu cârâiam, eu râdeam, ăia se foiau pe jos, dadeau din mâini, măi, teribil ce le place actorilor să dea din mâini, asta am observat mai bine de acolo de sus, iar voi cântaţi, tu cântai, că pe mine ăilalţi nu mă interesau, dar tu erai frumoasă şi parcă pluteai deasupra cântecelor ălora, iar eu nu auzeam decât Mociriţă cu trifoi, gata, viaţa mea s-a scris, sunt aducător de moarte, asta este clar, iar tu pluteşti deja, nici nu-ţi dai seama cu cât se plăteşte o clipă de fericire, o clipă de trântă cu mine în pat! Îmi aduc aminte că venise momentul final şi eu trebuia sa cad de sus împuscat, Everac se cam luase de gânduri, adică ce mama dracului voi face, i-am spus să stea liniştit că iese, o fac, am mai încercat eu din astea, dar din fericire de fiecare dată a fost cineva care să mă oprească, acuma nu mai era nimeni, căci Everac voia să-şi vadă piesa jucată cu orice preţ şi preţul puteam fi eu, Papagalul, chiar aşa, eram ca un papagal acolo, convins că nimic nu mă poate opri, că nimic nu mă poate ucide“ (Pădurea).

Digresiunile – căi lăturalnice încărcate de mărăcini – sporesc interesul călătorului care, curios, se lasă ghidat. Doniţă, povestitorul din Pădurea, are vervă maniacă, retrăind întâmplări demenţiale. Secvenţele aleatorii se succed tahicardic. De la senzualitatea pădurii, amintind de primii bănuţi agonisiţi cu vioara în sat (cu Balada lui Ciprian Porumbescu), personajul masculin rememorează păţaniile tatălui, agresat de tâlharii zonei, iar de la acele întâmplări înspăimântătoare, cu schimburi de focuri, ajungem la istorisirea bunicului patern, implicat într-un incident cu furii din codru. Anamneza continuă cu întâmplări ale povestitorului principal, evocând „obsedantul deceniu“. Imediat, cadrul se mută asupra repetiţiei pentru spectacol. Relaţia comodă cu o colegă este fulgerată de întâlnirea cu bălaia Katiuşa, în timpul unui turneu organizat la Riga. Dintr-odată, Dan se dezmorţeşte şi se interoghează, după ce monologase fără auditoriu: „Oare de când sunt aici? În pădure de când stau?“ (p. 75). Însă frâna raţiunii cedează, iar sentimentalismul se prăvăleşte cu roci, bulgări şi copaci. Pagini bine articulate în Pădurea sunt evocări despre figurile bunicilor. La final, naratorul matur îşi surprinde două cunoştinţe privind în gol, rămânând captive din pricina chemării copacilor.

Unul dintre punctele forte în scrisul lui Mihai Mălaimare este capacitatea de a crea bucle spaţio-temporale. Astfel, personajele şi, totodată, cititorii rămân atenţi la mişcările pendulei şi, ca atare, blocaţi în acelaşi punct, deşi fac plimbări imaginare în timp. Strategia ajunge la desăvârşire în Violonistul. Pasionat de Balada lui Ciprian Porumbescu, protagonistul, dezvoltă patologia înstrăinării. Arcuşul lui face minuni, vindecând o fată în scaunul cu rotile, dar îl aduce pe el însuşi la însingurare. Muzica – artă nonreferenţială prin excelenţă – dobândeşte culoare, amintind de poezia instrumentalistă, teoretizată de francezul René Ghil. În consecinţă, fantezia creatoare, benefică omului profan, se dovedeşte devastatoare pentru artist, ale cărui stări specifice devin abulia şi mizantropia. Relaţiile interumane sunt, pentru el, dependenţe care, după ce satisfac nevoile urgente, se transformă în contacte agasant-scabroase:

„Îl luă de mână şi îl trase către casă şi, din nou, el avu acel straniu sentiment că un torent de mâl încearcă să-i treacă de genunchi.

— Ce este? o întrebă vazând că se uită lung la el.

— A fost aici de Paşte, ţi-am spus că vine, te-am întrebat dacă să-l las să vină şi mi-ai spus că da, să-l las şi a venit.

— Cine?

— Ce-i cu tine? îl întrebă ea fără putere, ca un ecou vlăguit de atâta repetiţie.

— Nimic, am cântat, cred că am cântat prea mult, m-am gândit la tine şi cred că am pierdut noţiunea timpului, asta este. Ce spui, a trecut Paştele?

— Da, şopti ea abia simţit“ (Violonistul).

Aceeaşi coabitare parazitară întâlnim în Hotel California (cel din staţiunea Jupiter?). Ştim că versurile melodiei, interpretată de trupa Eagles, aseamănă locul de popas cu o şedere lungă, poate definitivă, într-un ospiciu:

Welcome to the Hotel California

Such a lovely place (Such a lovely place)

Such a lovely face

Plenty of room at the Hotel California (Any time of year)

You can find it here

Atmosfera din acel cântec reprezintă un punct de convergenţă cu nuvela lui Mircea Eliade, La ţigănci. Bărbatul invitat să se „cazeze“ vrea să plece, însă nu se poate desprinde de căldura amnezică a locului. Reîntors în placentă, se simte când ocrotit, când maltratat de iubita-mamă, care îl îmbrăţişează precum cămaşa lui Nessus. În proza lui Mihai Mălaimare (Hotel California) se strânge o complicitate erotică între un actor (anonimizat) şi o femeie-fatală, Ma, al cărei nume incomplet o situează în sfera de gravitaţie a eroinelor maladive din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu: Mika-Lé, de pildă. Dezvrăjirea nu este totală, fiind comparabilă cu lepădarea de povara păcatelor. Emoţiile se solidifică, după ce, până atunci se sublimaseră ca naftalina. Asistăm din nou la jupuirea straturilor de epidermă, ca după arsuri care necesită chirurgie plastică:

„Fugeam, fugeam şi am început să mestec înjurături care de care mai straşnice, o vedeam pe Ma fugind alături de mine, de fapt era lipită de hainele mele, am început să simt că hainele mă frigeau. Am început să le arunc de pe mine şi cădeau în urma mea cu zgomot, de parcă aruncam nişte table. Le-am scos pe toate de pe mine pentru că mă mâncau efectiv, ca un fel de râie nebună. Le-am aruncat pe toate fără să-mi pese de oamenii care treceau pe lângă mine, dar de fapt treceau atât de repede că nici nu cred că îşi dădeau seama ca sunt gol-puşcă“ (Hotel California).

Este reconfortant să observăm amprenta stilistică aproape impecabilă. Polifonia prozelor lui Mihai Mălaimare e vuietul minţii. S-ar putea specula pe marginea faptului că idealul neîmplinit al omului de teatru este marcarea pe scenă a vocilor multiple. Textul scris conţine în sine această potenţialitate, uneori măiestrită de prozator. Mă feresc să vorbesc despre originalitate totuşi. Din câte am observat, Mihai Mălaimare caută şi alt efect de lectură. Mă refer aici la (in)adaptarea la real. Figurile cărţii întâmpină codurile sociale  – parazitare, desigur, dar indispensabile pentru convieţuire – cu reacţii extreme. Îşi leapădă hainele, renunţând la ruşinea şi laşitatea adamică. În Cafeaua, personajul masculin (Mihai Mălaimare evită să-şi boteze măştile), relatează un fals episod orgiastic. Primit într-un apartament complet întunecat, tratat ca pe un oaspete de vază, îndemnat să se subordoneze instinctelor, un bărbat se dezmeticeşte odată ce observă că este ţinta unei farse. Anticlimaxul provocat are consistenţă sarcastică. Mai mult, Mihai Mălaimare se joacă acolo cu poza actoricească, interpretată în maniera unui stop-cadru. De la teatru la film, asimilând virtuţile fotografiei, scriitorul se simte în larg ori de câte ori recurge la sincretism:

„Zis şi făcut, se face ora, se aude un ciocănit la uşă, aceasta se deschide doar cât să treacă o persoană, omul se strecoară înăuntru, acolo e perfect întuneric, dar se aud icnete de femei posedate şi gâfâieli de bărbaţi grăbiţi, o voce îi şopteşte să se dezbrace şi să se arunce în vâltoare, omul o face fără să stea pe gânduri şi, când e gol, se aprinde brusc lumina. Scena merita cel puţin un tablou cât tot peretele. În dreptul uşii, bietul tip, cu ciolanele lui întinse pe sub o piele plină de pistrui, păros până la saturaţie, cu un păr roşcat şi cât se poate de îmbârligat peste tot, iar în partea opusă, domnişoare şi domni îmbrăcaţi în rochii de seară şi fracuri, aşezati cu toţii într-o impecabilă fotografie de familie. Se pare că nu a putut suporta şocul, a căzut pradă unei crize profunde, l-au dus la spital şi a petrecut apoi câteva luni într-un sanatoriu din care s-a întors, niciodată vindecat cu desăvârşire“ (Cafeaua).

Senzaţia recurentă ar fi că personajele îşi doresc, uneori împotriva lor însele, să controleze situaţiile care le depăşesc. Masochismul ţine de pofta de a pune întrebări irelevante şi de a găsi explicaţii suplimentare. Ei şi ele nu-şi încap în propria piele. Nu le ajunge epiderma şi, în consecinţă, intră în acţiune. Fac mai mult decât s-ar cuveni. Astfel, îşi complică existenţa, trezindu-se captivi şi dezorientaţi. Presaţi de limite, întrec măsura. Aici ne întoarcem la procedeele tragediei eline. Ieşindu-şi din fire, protagoniştii nu ştiu până unde se pot opune constrângerilor. Le lipseşte, aşadar, capacitatea de a se strecura printre evenimente. Presupusa luptă contra destinului se dezvoltă ca o formă de paranoia. În aceste proze, viaţa cunoaşte doar două coordonate: prea-puţinul (insatisfacţia) şi prea-plinul (patima). Ambele se află gravate pe feţele aceleiaşi monede, care nu se poate rostogoli.

Pădurea lui Mihai Mălaimare este o confirmare a vocaţiei scriitoriceşti, pe care actorul a antrenat-o pentru această premieră de gală.

George NEAGOE

Număr de vizualizări :910


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro