„Rareori am simțit scrisul ca pe o exorcizare”

oct. 19th, 2015 | By | Category: Dialogul de carte

Florin Piersic jr este absolvent al Academiei de Teatru şi Film, Secţia actorie, promoţia 1991. În 1999 traduce din limba franceză romanul ”Omul sentimental” de Javier Marías, dar cartea nu este publicată, din lipsa unui redactor de limbă spaniolă care să confrunte traducerea lui Piersic jr cu originalul lui Marías. Începe să traducă din limba engleză piese de teatru contemporan, o parte din ele fiind produse în regim independent. One-man show-ul ”Sex Drugs Rock and Roll” de Eric Bogosian deschide calea teatrului independent în România, iar Piersic jr primeşte Premiul pentru cel mai bun actor al anului 2002 la Gala UNITER. În 2004 creează casa de producţie Artificial Horizon; este scenarist, regizor şi producător pentru filme de scurtmetraj (”Advertising”, ”Veneţia”, ”Mecanica poetică”), precum şi lungmetraje (”Fix Alert”, ”Eminescu versus Eminem”, ”Killing Time”). Din 2006 începe să colaboreze ca traducător din limba engleză pentru revista FHM, iar mai apoi ca editorialist pentru revistele Eva, 24-FUN, HBO, The One, Max, Unica. Continuă să lucreze ca actor de film (”Călătoria lui Gruber”, ”Charlie Countryman”, ”Quod Erat Demonstrandum”), dar şi ca actor de teatru (”Zaruri şi cărţi”, ”Opposites Attract”, ”Tom şi Jerry”, ”Vestul singuratic”). În 2009 publică la Editura Humanitas colecţia de povestiri intitulată ”Opere cumplite: Volumul unu”. În 2011 publică la aceeaşi editură romanul ”Romantic Porno”, iar în 2013 volumul ”Ficţiuni reale”, un proiect colectiv (67 de scriitori) la care participă doar în calitate de iniţiator şi selecţioner. În 2013 are loc premiera one-man show-ului ”Freak Show”, o suită de monologuri, majoritatea publicate iniţial în ”Opere cumplite: Volumul unu”. În prezent, Florin Piersic jr se află în faza de postproducţie şi finalizare a lungmetrajului ”Nimic despre dragoste”, la care semnează scenariul şi regia. În 2015, la Editura Humanitas a apărut ”Opere cumplite: Volumul doi”. „Florin Piersic jr are o voce care se recunoaște și în scris. Timbrul său este inimitabil. Nu cred că Florin Piersic jr e un teribilist. Dimpotrivă, cred că este un om care s-a căutat îndelung, cu toată seriozitatea și deznădejdea, iar acum – când s-a descoperit – spune povestea acestor căutări în minunate parabole. Florin Piersic jr nu este doar un actor, așa cum nu este doar un scriitor. El este un artist. El crede în puterea poveștilor nu doar de a adormi copiii, ci și de a vindeca inimile noastre zdrobite de greutatea acestei poveri căreia ceilalți, deloc artiști, s-au obișnuit să-i spună viață“, spune Andrei Crăciun pe coperta a patra a cărții. Simona Ioniță a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Florin Piersic jr despre cea mai recentă carte a sa, ”Opere cumplite: Volumul doi”.

În Opere cumplite, volumul doi se regăsesc povestirile publicate în revista Unica, între 2011 și 2014 (Jurnal imaginar), precum și o serie de texte inedite (Aventuri obișnuite). Au trecut 6 ani de la apariția Operelor cumplite, volumul unu, carte care a reprezentat și debutul tău ca scriitor. După apariția primului volum spuneai că nu va exista un volum doi… Și totuși… Ce te-a determinat să publici volumul doi?

Cei de la Unica s-au gândit să strângă într-o carte toate povestirile publicate. Iar apoi totul s-a concretizat într-un parteneriat între editura Humanitas și revista Unica. Atâta vreme cât toată lumea a agreat conceptul inițial (același gen de copertă, ilustrații, font etc.), am început și eu s-o văd ca pe o idee bună. Iar apariția lui Dan Colțea în paginile cărții a devenit, din punctul meu de vedere, punctul forte al volumului doi.

Piața editorială de la noi a cunoscut o adevărată rețetă de succes cu și prin cărțile scrise de actori. Amintesc aici, la o repede ochire, de cărțile scrise de Dan Puric, Horațiu Mălăele, Oana Pellea, George Mihăiță sau Valentin Teodosiu. Care este miza ta existențială, culturală sau spirituală pentru care sondezi în apele teritoriale ale scrisului? A existat ceva special care ți-a declanșat nevoia de a te așterne, sufletește și stilistic, pe o pagină de scris (fie ea de hârtie ori virtuală)?

Nu sunt scriitor. Am mai spus asta. Sunt doar un actor care și-a lărgit un pic sfera preocupărilor. Un actor are chiar obligația să dezvolte în timp ușurința scrisului, întâi corectându-și un text, iar apoi încercând să-și scrie propriul material. Am încercat, în toți anii ăștia, să-mi definesc un stil, probabil din dorința de a comunica și în felul ăsta cu semenii mei.

Spuneai că Întrecere este povestirea ta preferată. Dintre textele publicate în acest volum doi, care este pentru tine povestirea căreia cititorii tăi să-i dea partea leului și care să genereze răspunsuri la întrebări care te-au frământat și care încă te mai frământă?

Nu cred că am dreptul să influențez cititorul. În nici un fel. Întrecere e doar o proză ultra-scurtă, la care țin foarte mult. Mai am și alte încercări de genul ăsta, multe nepublicate. Cu cât povestea e mai scurtă, cu atât e mai greu de dus la capăt. ”Keep it short, stupid” pare să fie o formulă greu de atins, uneori. Scrii câteva pagini, iar apoi încerci să reduci totul la esență. Evident, unele povestiri sunt deghizate în eseuri, iar eu pot doar să sper că ele își vor atinge scopul, mai mult sau mai puțin. Există și scrieri mai ample. Sper ca povestirea Umbră Pământului să aibă puterea de a te acapara la nivel senzorial. Depinde de felul în care simți, evident. Nu cred că povestea asta reflectă neapărat frica de bătrânețe sau de moarte. O văd mai degrabă ca pe un exercițiu folositor în maturizarea mea, ca persoană. Personal, evit întrebările existențiale. M-am obișnuit cu gândul că suntem doar niște insecte amărâte, care, uneori, se împopoțonează cu veșminte lucrate cu fir de aur, ca să ne auto-investim cu o importanță pe care n-o s-o avem vreodată. Pentru mine contează doar clipa de-acum și felul în care e trăită. Probabil că de-asta folosesc timpul prezent. Îmi doresc, în naivitatea mea ancestrală, ca cititorul să intre cu totul în poveste, să nu mai audă zgomotele străzii prin fereastra deschisă, să uite pentru câteva minute de tot ce-l înconjoară. Ăsta mi-e scopul. Și uneori manevra funcționează.

În povestirile tale abordezi subiecte dintre cele mai actuale. Scrii cu umor și ironie despre vedetele de carton (Cârpe de lux), despre femeile care speră la tinerețea veșnică, lăsându-se păcălite de diverși escroci (Chip cioplit), despre falșii vindecători de suflete (Jackpot) . Ne faci să zâmbim, ca mai apoi să ni se umezească ochii. Trecem de la o stare la alta, cu fiecare povestire în parte. Ai vrut cu această carte să pariezi pe efectele emoționale ca într-un carusel al unei realități din ce în ce mai părăsită de spirit și de trăirea autentică a emoției?

Am încercat. Încerc, în continuare. Nu trag vreun semnal de alarmă, pentru că e deja prea târziu. Fac mișto de niște lucruri care, acum douăzeci de ani, ar fi părut îngrozitoare, și care, acum, au devenit absolut obișnuite în peisaj. Viața e absurdă, de cele mai multe ori. Când ești copil, viața e nesfârșită și nu există limitări, în afară de interdicțiile normale („Nu pune mâna pe flacăra de la aragaz, că o să te frigi”). Pentru un copil, o bucată de plastilină poate deveni cea mai incredibilă mașinuță din lume. Ca adult, nu mai pui mâna pe flacăra de la aragaz, dar există posibilitatea să te arzi doar de la o simplă strângere de mână. Am întâlnit prea mulți oameni cu două, trei sau paișpe fețe. Probabil că o modalitate de a mă apăra e aceea de a le micșora puterea, transformându-i în personaje ridicole. Doamne-Doamne se chinuie să-mi amintească în fiecare zi că, de fapt, o bucată de plastilină e doar o bucată de plastilină. Iar eu, dacă mă trezesc fără plastilină în casă, rup o foaie de hârtie și fac un avion.

Pentru tine scrisul e și altceva decât terapie, eliberarea de spaime și întuneric? Ai obiceiuri care îți potențează actul de scriere, actul de descriere?

Rareori am simțit scrisul ca pe o exorcizare. Chiar s-a-ntâmplat, la un moment dat, când scriam pentru scenele horror din Killing Time. Dar, în general, mă joc cu cuvintele. Scriu cum îmi vine, fără să corectez. Apoi, după ce am strâns o droaie de litere, încep să tai din ele, fără milă. Cred că asta e etapa care-mi place cel mai mult. Unele povești rămân „în șantier” (și unele chiar vor rămâne în stadiul ăsta pentru totdeauna), iar altele reușesc să fie duse la bun sfârșit.

Prima parte a cărții, Aventuri obișnuite, se încheie cu povestea Setea de cultură.  Un text scris agramat, cu ironia-ți și umorul specific. Chiar mi-a amintit de îmbulzeala de la târgurile de carte. Totuși, astăzi e din ce în ce mai greu să apari ca scriitor într-o țară în care sunt tot mai mulți autori de… pușcărie. Cine mai poate să-l dumirească pe consumatorul excedat de atâtea mii de cărți și de producții culturale și artistice despre valoare, autenticitate, organicitate, elită?

Nu eu, în nici un caz. Cu mine, lucrurile stau destul de simplu. Dacă, peste vreo douăzeci de ani, cineva o să găsească una dintre cărțile mele în biblioteca unui prieten, o s-o răsfoiască puțin și o să vrea s-o împrumute, înseamnă că munca mea n-a fost în van. În clipa de față, bănuiesc că există câțiva studenți la actorie care vor lua cartea, știind că ar putea-o folosi cu adevărat, ca să-și construiască vreo câteva monoloage.

Ultimele două povestiri răspund la întrebările care cu siguranță ți-ar fi fost adresate: de ce nu mai colaborezi cu Unica și tot ceea ce ai scris în carte este doar rodul imaginației? Există întrebări clișeu care te irită și de care ai vrea să scapi?

Penultima povestire, Mână de fier, e o parabolă și o miștocăraie totală, în același timp. Ralucăi Hagiu i-a plăcut mult, dar am înțeles imediat de ce n-a putut s-o introducă în paginile revistei, nu sunt chiar atât de infantil pe cât par. Colaborarea cu Unica a reprezentat o responsabilitate serioasă pentru mine. Știu că au existat vreo sută de oameni care se obișnuiseră să mă găsească în paginile revistei, în timp. Iar lucrul ăsta m-a motivat și m-a făcut să iau foarte în serios munca asta. Dar, la începutul acestui an, s-au aglomerat mai multe proiecte în viața mea. În unele am fost implicat doar ca actor, în altele și ca regizor. Oricum, am simțit că, dacă aș fi continuat să scriu la Unica, aș fi început să mă repet, fără să am posibilitatea să vin cu ceva nou. Și nu vreau să mă plafonez. Nu încă. În clipa asta, consider că mai am aproximativ vreo zece ani în care aș putea încerca lucruri noi, în care aș putea descoperi alte forme de expresie. Și mă interesează foarte mult să mai explorez niște zone, în primul rând ca actor. Vreau să scriu o piesă de teatru, vreau să scriu un scenariu, vreau să fac un spectacol doar ca regizor, pe un text care să-mi aparțină. Mai vreau și alte lucruri, lista pentru Moș Crăciun nu se oprește aici.

Care a fost cel mai mare compliment pe care l-ai primit în calitate de scriitor?

Nu-mi amintesc. Știu că ar trebui să spun ceva inteligent acum, să povestesc o întâmplare cu miez, dar nu-mi vine nimic în minte. Și oricum, prefer să ocolesc subiectul. Da, un actor are dreptul să sculpteze la propria lui statuie, dar, în ceea ce mă privește, optez pentru un soi de moderație. Ține de igiena morală. Și chiar cred că e mai sănătos așa.

Număr de vizualizări :2346


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro