Moartea, o damă irezistibilă

oct. 19th, 2015 | By | Category: Cronica de cArte

Indiscutabil Mihail Gălăţanu este poetul-regizor favorit al Morţii; ba şi naşul, precum şi fotograful ei retoric. Mai mulţi 90işti şi-au făcut selfies cu Moartea, însă Gălăţanu are cu ea deja o relaţie de fost-amant-şi-etern-trubadur-nostalgic. Unele au căzut în ghearele morţii, dar Mihail o năuceşte cu versuri ca nişte tentacule, încât mai mult o gâdilă decât să o enerveze. ”Despre cum iubesc în timp ce mor” (Editura Charmides) imediat semnalează că o să ne îmbibăm cu poezie din ţarcul 90iştilor hiperbolici şi linguşitori. Şi 80iştii au întins o mână cititorului, însă strângerea lor era totuşi distantă şi acompaniată de câteva mişcări succesive din degete şi coate, la care numai cei din trupa lor ştiau cum să răspundă. 90iştii nu numai că îţi întind mâna, dar nu-ţi mai dau drumul, apoi te încolăcesc şi îţi declamează, ba cu zâmbetul pe buze, ba cu lacrimi în ochi, ba cu amândouă deodată.


Poemele lui Gălăţanu sunt o despletire a titlurilor senzaţionaliste şi super-poetice: ”Dă, Doamne, tu, rugăciunea mai tare”; ”Medaliat cu moarte la categoria grea”; ”Femeia mea mi-i pat şi masă, Pe patul pe moarte scriu cele mai frumoase poeme”; ”Corpul gardienilor pudici”; ”Moartea, soţie cu acte”; ”Sexul după moarte”; ”Am de obicei să mă scol din morţi cu pământ cu tot”; ”Sânii tăi sunt de mâncare” şi chiar ”Visez, în secret, să fiu menstruaţia ta”.

Deşi a reuşit să acumuleze o jumătate de secol, Gălăţanu manifestă aceeaşi vervă, înzecită prin repetiţii şi paralelisme cu rol de refren. Poezia lui, ca întreg, este o simfonie: „Voi muri aşa cum respir. Voi muri într-o noapte sau într-o zi. Într-o noapte neagră sau o zi gri. E prea multă disperare în existenţa mea, prea multă panică de a fi” (Sufletul meu se întristează. 1. Dumnezeu m-a uitat într-o vie părăsită).

Poetul şi macroul

Dacă facem o comparaţie cu expresionismul apocaliptic din ultimele volume ale lui A. E. Baconski reiese că nouăzecistul face spectacol din angoasele lui, ba chiar se bucură la modul creativ de ele. Baconski înregistra sumbru lipsa de spirit a Occidentului consumist, în timp ce Gălăţanu, oarecum aproape de Paul Vinicius, joacă un fel de bâză cu bătrâneţea şi moartea. Moartea nu este percepută ca o înmuiere şi o catastrofă metafizică, ci ca un război pierdut eroic, un soi de big game hunting, ca la Hemingway. Dacă tot vom muri, cel puţin să o facem bărbăteşte, în flagrantă călărire matinală: „Negreşit c-am să mor într-o zi. Negreşit am s-alunec de pe-o femeie./ Ca sângele războinic, pe trupurile-aheie” (2. Negreşit c-am să mor într-o zi).

Rimele interioare, survenite la cezură, imperfecte sau intens reluate, conferă ritm incantatoriu, chiar psalmic, versurilor demne de furnicăturile unui faun. Totul e pudrat cu umor şi ceva nebunie, aşa cum îi stă bine unui mistic: „Sînt un mistic care umblă cu spray-ul subţioară şi scrie graffiti. Şi/ încropeşte mici scrisorele către Dumnezeu” (Tu eşti peretele meu îndurător 2. Twisty mind). Acum nici n-o să credem în impecabilitatea acestui misticism declarat, căci mesajul poetic este limpede şi bine regizat, cu intensificări şi scurte indolenţe. Mihail Gălăţanu este un seducător, aşa cum este şi Adrian Suciu, însă mai subtil şi cu ţinte mai înalte. El se vrea seducător absolut, nu înduioşător de inimi, ci stârnitor şi provocator.

E drept că adesea vorbeşte sau declamează prea mult, ceea ce îl împiedică să sondeze abisurile sugestiei, însă verva lui calcă totul în picioare: „Eşti amanetat morţii, deci ai, cu siguranţă, un viitor” (Ca-n fiecare zi, mori un pic). Vervă şi paradox pe care un alt jurnalist-poet, Florin Iaru, le-a cam pierdut.

Irmose, antifoane – la Muzeu

Oare să ajungă Gălăţanu un poet religios? Aşa cum a ajuns Marius Ianuş, alt furios celebru? Încă nu, aş zice, dată fiind pofta actoricească şi regizorală a nouăzecistului. Dar deloc imposibil, mai ales când citeşti versuri de genul: „Orice carte de poezie trebuie să fie o chilie în care intri să te rogi,/ văruită pe dinăuntru” (Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochiului). Adâncirea religiozităţii nu ar face decât să probeze autenticitatea contestaţiei de acum câţiva ani, refuzul oricărui pact cu o lume toxică. Poetul autentic este un călugăr indisciplinat, însă la fel de insistent în anihilarea bunăstării biologice. Iată doi mari confraţi în negarea de sine, Ioan Flora şi Paul Vinicius: „Acolo, da, sunt mari scriitori, zice el. Hic sunt leones. Hic et nunc./ Vinicius, care e stâlpul. Şi Flora./ Dar tot Vinicius, mai întâi. Că Flora s-a dus. Flora, sărmanul Flora./ A trădat şi a murit./ A trădat muzeul cu altă cîrciumă./ S-a înhăitat cu alt birt. Iar crîşmele sunt geloase între ele,/ amarnic geloase.// Da’ tot Vinicius e primu’, că e personaj. Primus inter pares./ Vinicius,/ care e stîlpul/ uniunii şi muzeului în acelaşi timp” (La muzeu literatura fierbe în pîntece tînăr de fată).

Câteodată se alunecă în gesticulaţii enorme şi patetice, care sunt sub posibilităţile poetului: „Se face seară din toate mormintele în care voi fi îngropat/ Împreună cu pîntecele tuturor femeilor pe care le-am iubit vreodată” (Se face seară din toate femeile pe care le-am iubit). Vârtejul are punctul de sosire sus, foarte sus. De aceea mă chestionam cu privire la viitoarea călugărire a lui Mihail: „Eu sunt Beatitudinea lumii/ Pentru că Dumnezeul meu este Beatitudinea lumii./ Iar eu sunt una cu Dumnezeul meu.// Te-ai unit cu Christos?” (M-am unit). Din ironia explozivă se sare în confesiunea pătimaşă, într-o poetică a extremelor: „Viu, diferit, profund./ Sunt viu, diferit, profund./ Respir” (Viu, Diferit, Profund).

Noul Gălăţanu

O altă obsesie simbolică este ciclul ”şarpele Ouroboros, întâlnirea dintre α şi ω”: „Patul de moarte e plin de scutece. Mototolite. Că doar acolo te naşti” (Viaţă-Zero). Este începutul de filosofare al poetului, care mixează fără probleme erotismul, furia demolatoare şi hârjoana cu moartea. Gravitatea întotdeauna sfârşeşte în ludic, ba chiar în bufonerie. La nivel formal, variaţia este vizibilă în montarea paralelă a unor cascade versificatorii cu cădere imensă, precum şi a versurilor-stropi, versuri-rafală, numai bune de năucit auditoriul la o recitare publică: „Vin din istorie. Din istoria ta. Sînt Corpul Gardienilor Punici./ Punitivi. Te penalizez” (Corpul Gardienilor Punici). Era firesc ca poetul să-şi adune versurile într-un volum de opere complete şi omogene, apărut la Editura Vinea. De acum se poate lăsa în voia prozei, unde deja îşi arată schimbarea la faţă. A se vedea romanul ”Lustruirea armelor”.

Felix NICOLAU

Număr de vizualizări :754


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro