Exploatarea inteligent-poetică a ratării personale

oct. 1st, 2015 | By | Category: Cronica de cArte

Auzim deseori vociferări: asta nu e poezie! Dar ce mai este poezia după atâtea sute de ani de dezbateri şi de schimbări de macaz? Poate că nicio artă nu a suferit schimbări atât de profunde precum poezia. Literatura română are câteva tratate de bază în care se expune despre noua faţă a poeziei. Să le amintesc numai pe cele mai cunoscute: Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc, arată că Nichita Stănescu şi congenerii 60işti au construit metafizici splendide, dar că ei erau cu mult în urma poeziei vestice. Gheorghe Crăciun, în Aisbergul poeziei moderne, pariază pe poezia tranzitivă, cea care are referent clar şi aproape palpabil. Nu poezie bizantină, aşadar, cu răsuciri întortocheate şi stilistică înzorzonată. Au trecut ani buni de la aceste două studii, dar câtă lume le-a apropriat? Aş zice că nici cei doi teoreticieni, când a fost vorba să pună în practică ceea ce au “legiferat”.

Lucian Vasilescu a fost şi rămâne un poet al inteligenţei sensibile. Poetul-jurnalist de la începuturi a persistat în rafinarea unei reţete care mie mi se pare câştigătoare la publicul inteligent şi pierzătoare la cel smiorcăit (dar tâmpiţel şi dur). Cel mai nou volum al său (care se vrea şi ultimul, după cum susţine autorul – pe care eu nu-s obligat să-l şi cred) are un titlul personalist, dar anti-narcisist: ŢARA MEA, VIAŢA MEA, DRAGOSTEA MEA. despre modesta mea ratare personală, şi a apărut la o editură de business, Rentrop&Straton, 2014. Alegerea acestei edituri este un bobârnac în nasul sclifositelor edituri de cultură. Autorul şi-a moşit singur volumul pe care nu se putea decide să-l „dea afară din casă”: de la hârtie şi copertă, până la facsimilarea paginilor de manuscris.

Retenţia artistică. Motive

Titlu cioranian, aşadar, dacă ne aducem aminte că orgoliosul filosof susţinea că nu oricine are ceva de ratat. Dar aici nu este vorba despre ratări intelectuale, ci despre cele morale. Lucian Vasilescu este mai întâi o conştiinţă şi un om cu acerb spirit auto-critic. Ceea ce e uluitor, dacă ţinem cont că face parte dintr-o generaţie care mai mult a profitat de compromisuri, decât să-şi pună cenuşă în cap pentru ele.

Procesul intentat istoriei personale debutează, însă, cu o judecare a prezentului. Textul introductiv, care poate fi perceput foarte bine ca poem, de vreme ce poetul vede ca puţini alţii poezia prozei, se numeşte Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare. Aici apare şi motivarea renunţării la scris: „Odinioară, viitorul îmi părea o formă pentru care îmi doream şi mă simţeam în stare să generez şi eu conţinut. Acum, viitorul este departe de a fi ce a fost”. Conţinut dorea, aşadar, să producă poetul, nu formă abstrasă dintre problemele realităţii. Suspendarea apetitului scriitoricesc vine din lehamite: „avem maneaua justiţiei şi maneaua de la pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi maneaua parlamentară”. Ce este maneaua? Jelanie sau lăudăroşenie, ambele făcute cu prost-gust. În mod normal, ambientul pestriţ, violent şi caraghios oferă hrană din belşug literaturii. Dar cum Lucian Vasilescu a adoptat „un fel de a scrie complementar unui fel de a fi”, o scriitură ontică, situaţia nu îi convine.

Dezamăgirea şi disperarea zămislesc însă o excelentă poezie a (auto)ironiei. Necazul nu devine chiar haz, ci un fel de cinism bonom. Totul e asumat, nu cu lehamite, ci cu oboseală: „dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu/ bine. vremea, pe aici, e frumoasă./ apa e liniştită. locuiesc la acelaşi etaj cu doi oameni/ drăguţi: un tâmpit şi-o tâmpită”.

Zisa nu e doar cu miez, ci şi cu inflexiuni muzicale, când folclorice, când maneliste, când romantic-clasicizate: „altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?/ că vine altul şi mi-o ridică”. Acreala e mereu conţinută, absorbită în melancolii de suflet învins de împrejururi aberante: „în ţara mea răsună codrul de manele şi viaţa mea joacă/ îndrăcit după ele”, ori „în ţara mea eu sunt un răspuns, dar n-am întrebare./ în ţara mea locuiesc un coşmar cu ieşire la mare”.

Experimentul macro

Fără să vizeze experimentul, poetul prelucrează inteligent, aşa cum a făcut-o şi în celelalte volume, cultura folclorizată. Indiferent dacă aluziile sunt percepute, textul are vino-ncoa pentru oricine: „se săvârşise timpul, seara,/ maneaua adia […]/ se săvârşise timpul nimic nu începea./ oraşu-ntreg albise/ trăgând pe nas manea”. Poetul are cultura necesară pastişării oricărui stil, dar mai ales are ureche muzicală şi simţul anti-climaxului. O anume strofă grandioasă pare decupată din proza cu adolescenţi a lui Cărtărescu: „când a început, viaţa mea a început de sus./ ca o promisiune, ca un răsărit/ de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor,/ din alarme”.

Construcţia strofei este demontată în anti-strofă de acelaşi maestru al contrapunctului şi al smereniei mimate cu călugărească sfială: „viaţa mea, toată, ar putea locui într-o alta, mai mică./ chircită-n ungherul unde odată, de mult, a tors o pisică./ viaţa mea toată, ar încăpea într-o sticluţă/ pe care şi-ar trece-o unul altuia îngeraşii,/ sorbind câte-o litruţă”.

Umilinţa profesată are şi fibră socratică, acel „eu nu ştiu nimic”, pentru a vedea ce debitează alţii. Autoironia smereniei artistice se răsfrânge automat asupra întregii bresle prăbuşite în adoraţie de sine: „pe când umpleam cu sfială şi cu mare mirare,/ într-un caiet,/ pagini întregi cu liniuţe şi cu bastonaşe, n-aveam habar/ că acelea aveau să fie cele mai bune texte pe care/ le voi fi scris vreodată”. Viitorul anterior, timpul care ignoră prezentul pentru a vedea cauza originară, îndepărtată a problemelor, ofileşte o sumedenie dintre decoraţiile atârnate de pieptul artei. Anume: câte valori au fost într-adevăr valori şi câte personaje respectate au fost, în realitate, cârtiţe? Astfel, poezia din actualul volum este o bruscă trezire dintr-un coşmar al iluziilor („eu oare unde-oi fi fost în timpul vieţii mele?”). Fără să se disculpe, fără să se pretindă spălat cu isop, poetul îşi asumă, orişicât, poziţia inadaptatului romantic: „nu  credeam să-nvăţ a trăi vreodată.// n-am crezut şi nici n-am”.

Pe lângă lipsa de valoare morală din intervalul comunist, ne-am pricopsit şi cu penuria de valoare estetică: „pe mine maneaua m-a încolţit la mall/ […]/ sub sorii de neon urcau pe scări rulante/ fiinţe-mbălsămate de vii în silicon”. Satira este completată urgent de reacţia viscerală, teatral înscenată tocmai pentru a nu deveni patetică, adică manelistă: „stors de vlagă, m-am rezemat de asfinţit./ să-mi trag sufletul. dar sufletul meu/ zăcea fără suflare, prăbuşit. Din nas şi din gură îi şiroia/ cuvântul sfârşit”. Iată că rima, ritmul şi pastişa pot moderniza la modul ironic substanţa poeticului. Iar pariul cel mare este să întreţeşi într-un goblen perfect rictusul cu durerea: „aici se încheie, aici e sfârşitul,/ cad bucăţi de îngeri din cerul de bitum”.

Totul pare simplu şi fluent, dar facsimilele manuscriselor arată migala rectificărilor. Numai aşa se poate ajunge la fineţuri de poezie chineză veche: „mâna mea mângâie pe spinare amintirea motanului/ pe care l-a iubit”.

Istoria poemului ziaristic

Înainte de epilogul din Joseph Goebbels, Uniunea Scriitorilor realizează fuziunea cu Asociaţia Jurnaliştilor – visul lui Arghezi. Poetul se metamorfozează în istoricul ultimilor 50 de ani. Metoda este una originală: includerea unor fragmente decupate din presa acestor ani. Selecţia este redutabilă prin ironie, limbaj de lemn, ipocrizie, dar şi autenticitate. Iată un extras din Scânteia poporului din 24 decembrie 1989: „Semnalăm cu satisfacţie reapariţia pe micile ecrane, după o absenţă de şase ani, a cunoscutului cronicar TV – Cristian Ţopescu, apreciat pentru înaltul profesionalism şi spiritul patriotic al comentariilor”. Ne putem imagina ce înseamnă patriotismul în comentariile sportive…

Lucian Vasilescu demonstrează că poezia poate extrage vigoare din contactul cu realitatea DACĂ poetul este inteligent şi-şi cunoaşte meşteşugul. Altminteri, ar ieşi versuri terne şi ofilite, ori isterice. Un volum ce se citeşte cu mai multă plăcere decât un roman datorită epicului decupat şi accelerat, precum şi datorită mărturiei ludicizate despre suferinţa estetică.

Felix NICOLAU

Număr de vizualizări :1211


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro