„Libertatea este singura lege a imaginaţiei care ar trebui luată în seamă”

iul. 21st, 2013 | By | Category: Dialogul de carte

De curând, la Editura Herg Benet a apărut volumul “Iubitafizica” de Iulian Tănase. Acest volum se află la a treia ediţie (una dintre ele a apărut în format electronic, la Liternet, în 2003). “Am simțit de la bun început că „iubitafizica“ e un cuvânt suficient de bun, de puternic și de fertil încât să se poată naște din el o întreagă lume. Asta s-a și întâmplat, în cele din urmă.”, a scris Iulian Tănase. Florina Zaharia a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

„Atât de mult te-am inventat, în fel şi chip te-am inventat, încât, în cele din urmã, tu chiar ai apărut”. Cum, când şi de ce a fost inventată „Iubitafizica”? Cât a fost Imaginaţie, cât a fost Vis şi câtã Realitate ai lăsat să intre în această carte?

Am tot povestit în ultima vreme despre cum a apărut această carte şi nu am nici o dificultate să mai povestesc o dată. La început a fost cuvântul iubitafizica, pe care l-am derivat, într-un act spontan de Sprachspiele, din cuvântul patafizica. S-a  întâmplat prin 1999-2000, pe vremea când eram în armată. Am descoperit în biblioteca unităţii o carte în care se făcea vorbire despre patafizica lui Alfred Jarry (patafizica este ştiinţa soluţiilor imaginare, a particularului şi a legilor ce guvernează excepţiile) şi, uniformizat până la anihilarizare, deposedat de barbă şi de viaţă personală, chiar nu aveam vreun motiv să mă simt excepţional. Pentru a face faţă acelei recluziuni, nu aveam la dispoziţie decât soluţii imaginare. Iubitafizica, am simţit încă de la început, era un cuvânt fertil, o sămânţă care, îngropată în solul imaginaţiei, poate să încolţească şi să dea rod. Şi exact asta s-a şi întâmplat în cele din urmă. N-aş şti să spun cu exactitate în ce proporţie au intrat în carte imaginaţia, visul şi realitatea, ştiu doar că nu e cu mult mai multă imaginaţie decât viaţă. Vise, la propriu, nu sunt multe, însă visele şi-au luat partea leului într-o altă carte de-a mea, Abisa (2007). Habar n-am să răspund la întrebarea de ce a fost inventată Iubitafizica, după cum n-aş şti să spun pentru care motiv m-au inventat părinţii mei.

Ce au în comun cele 19 iubite de la A(dora) la Z(enobia) şi cum au ajuns ele să îşi spună povestea în sufletul tău?

Cele nouăsprezece iubite imaginare din Iubitafizica mă au în comun pe mine. De fapt, sunt douăzeci, dacă o pun la socoteală şi pe Otra Bruja, care nu apare în prima ediţie a cărţii, fiind adăugată ulterior. În realitate, nu toate aceste iubite sunt, de fapt, imaginare, deşi unele – ca Lolita sau Greta Garbo – sunt numai şi numai imaginare. Să zicem că, pînă să mă apuc de scris Iubitafizica, trăisem şi visasem suficient de mult, încît să pot transcrie ceea ce memoria afectivă adunase fie din viaţă, fie din cărţi sau filme. Am fost pentru ele un medium bun, probabil, de vreme ce s-au lăsat transcrise de mâna mea, la fel cum şi ele au fost pentru mine o foarte bună sursă de poezie.

Ai reuşit să fotografiezi „un anume gând – nu tâmplele ori fruntea/ o anumită bătaie a inimii…/ o privire anume, nu ochii” aşa cum te rugase Alejandra? Ai putea să detaliezi sau să arăţi această fotografie, ar putea fi văzută şi de altcineva?

Nu prea aş putea să detaliez pentru că ar însemna să cad în plasa explicaţiei, dar o fotografie de genul ăsta chiar existã. Am povestit într-un paragraf din capitolul Otra Bruja despre această fotografie, în care se vede o fată care doarme, doar că, atunci când eu o fotografiam, ea mă visa pe mine. Sunt tulburat de fiecare dată când mă gândesc la această întâmplare, să fotografiezi pe cineva în timp ce te visează este exact ce se spune în poemul Alejandra. Însă fotografia asta am făcut-o la vreo patru-cinci ani după ce am scris poemul. Capitolul Otra Bruja nu apare în ediţia din 2002 pentru simplul motiv că l-am scris în 2005.

Care sunt legile imaginaţiei pe care le impune „manualul Iubitafizica”? Pe care dintre ele le respectă Iulian Tănase?

Probabil că libertatea este singura lege a imaginaţiei care ar trebui luată în seamã. A fi organizat după legile imaginaţiei, cum spune Brauner, înseamnă, cred, a privilegia imprevizibilul, insolitul, miraculosul. Când ajungi să trăieşti poezia pe care o scrii şi să scrii poezia pe care o trăieşti, ceea ce nu se întâmplă totuşi foarte des, se cheamă că ai ajuns, ca poet, pe drumul cel bun. Iubitafizica nu impune nici un fel de legi, doar propune un anumit mod de a vedea lucrurile.

Aş vrea să vorbeşti puţin despre colaborarea/ relaţia ta cu Ioana, cea care îţi plimbă cuvintele pe pânză şi mai departe. Cum te simţi atunci când versurile tale sunt purtate de diferite fiinţe, necunoscute, pe tricouri, rochiţe, pânze care vorbesc despre ceea ce ai simţit (scris) tu. Cu Ioana, poemele tale părăsesc pagina, devin mai vii şi nu mai sunt doar cuvinte…

A fost ideea Ioanei de a face tricouri cu versuri de-ale mele, tot ea a inventat şi conceptul de poetry-shirt, aşa că meritul meu, pe acest plan, este nul. Mi-au plăcut foarte mult primele tricouri pe care le-a făcut şi am încurajat-o să continue. Şi a continuat. Nu i-am cerut drepturi de autor pentru textele pe care mi le-a folosit. De altfel, prima serie de poetry-shirts a fost făcută cu texte din volumul Adora (2009), o carte de poeme pe care am scris-o pentru ea şi care îi aparţine în aceeaşi măsură în care îmi aparţine şi mie. Sigur că mă simt bine când ştiu sau chiar când văd că poezia mea ajunge să fie luată la purtare, pe tricouri sau rochii, sunt un poet norocos. Ioana mi-a făcut şi mie câteva tricouri de genul ăsta, rochii încă nu m-am hotărât să port, şi pot să îţi spun că tricourile astea sunt destul de hipnotice. Într-o zi eram în metrou şi purtam un tricou cu textul: „Există undeva o lumină care ne face aproape invizibili“. Vagonul în care mă aflam era plin de oameni, stăteam în picioare în faţa unui şir de persoane aşezate pe scaune, nişte doamne se uitau insistent la tricou, textul părea să le deruteze cumva. Apoi, ieşind de la metrou, m-am urcat într-un autobuz, şi o fetiţă de vreo 12-13 ani a tot citit şi recitit, preţ de câteva staţii, textul cu lumina care ne face aproape invizibili, şi mi s-a părut mult mai puţin derutată decît doamnele din metrou. Poemele părăsesc astfel pagina, cum bine ai zis, şi o iau la pas prin lume, printre oameni, producând semne de întrebare şi, pe alocuri, iată, derută.

Care este adevărul care contează pentru un autor: adevărul închipuit, adevărul visat, cel inventat sau adevărul din flori? Dar pentru cititor?

Imaginaţia îşi are, cred, propriile adevăruri, însă adevărurile imaginaţiei nu sunt, desigur, opinii adevărate şi întemeiate, ca în epistemologie, de exemplu. Cred, de asemenea, că visul nu minte niciodată, am scris despre asta, din câte îmi amintesc, în romanul Oase migratoare (2011) când am povestit despre cei trei visemănători care visează la comandă (aşa cum croitorii fac haine la comandă). Adevărul inventat, pe de altă parte, pare mai degrabă o dificultate logică: când spui despre cineva că inventează, vrei să spui, de fapt, că nu spune adevărul, însă există, cum spunea Llosa, un adevăr al minciunilor, minciuna fiind aici nu o propoziţie falsă, ci o ficţiune convingătoare, bine scrisă. Adevărul din flori mi-a sunat, pur şi simplu, bine, şi nu ştiu dacă mă interesează mai mult de atât. Pentru autor contează toate aceste adevăruri, oricum un singur Adevăr, cu majusculă, nu există, nici măcar filozofii, care, în aparenţă, sunt mai inteligenţi decât prozatorii şi poeţii, n-au reuşit să-i dea de cap, de aceea adevărul a ajuns să se suprapună cu tot felul de teorii ale adevărului şi cu nimic altceva. Pentru cititor contează, cred, o poveste bine scrisă sau un poem care să producă în el nişte transmutaţii pe plan mental şi emoţional.

Omul de radio Iulian Tănase este acelaşi cu poetul Iulian Tãnase care scrie despre „tăceri, umbre, ferestre şi ochi”? Cât de mult se distanţează viaţa ta de radio faţă de starea de poet? şi cât se confundă?

Omul de radio care sunt este şi nu este acelaşi cu poetul care scrie poezie. Nu este, pentru că la radio vorbesc altfel decât scriu. Este, pentru că la radio se întâmplă de multe ori să intru, împreună cu prietenul şi colegul meu Mitoş Micleuşanu, în nişte zone în care improvizaţiile spontane pe care le debităm depăşesc regnul frivolităţilor mai mult sau mai puţin metafizice şi pătrund pe teritoriul poeziei şi al absurdului. E o gimnastică mentală de care am devenit dependent. Îmi place foarte mult radioul. Starea de radio e intensă, cu multă adrenalină, care dă dependenţă. Totuşi, dacă aş fi pus în neplăcuta situaţie de a alege între scris şi vorbit, aş alege, fără nici o vorbă, scrisul.

Număr de vizualizări :2149


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro