Cum se (mai) poate priza literatura română în satul global?

mai 30th, 2013 | By | Category: Proiecte

Joi, 30 mai 2013, ora 11:00, la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Stiinţă şi Artă – FNSA (str. Dem I. Dobrescu nr. 11, Bucureşti), a avut loc ediţia a VII-a a Colocviului Naţional al Tinerilor Critici Literari “G. Călinescu faţă cu noua critică literară”. Cu această ocazie a avut loc dezbaterea “Literatură română în satul global”, moderată de acad. Eugen Simion, şi au fost prezentate ultimele două volume din publicistica lui G. Călinescu (XI-XII), Editura FNSA. Evenimentul a fost organizat de FNSA şi coordonat de Dan Mircea Cipariu. Invitaţi: Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Alexandra Ciocârlie, Cristina Balinte, Raluca Dună, Oana Soare, Caius Dobrescu, Ana-Maria Dascălu, Bogdan Dascălu, (Bucureşti), Crina Bud (Baia Mare), Şerban Axinte, Bogdan Creţu, Antonio Patraş, Doris Mironescu (Iaşi), Adrian Lăcătuş (Braşov), Andrei Terian (Sibiu), Adrian Jicu (Bacău).

Acad. Eugen Simion a deschis evenimentul felicitându-i pe toţi cei prezenţi pentru încheierea ediţiei “George Călinescu – Opere Fundamentale”, prin publicarea volumelor “Publicistică, XI(1963-1965) Conferinţe” şi “Publicistică, XII. (Postume şi inedite)”, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, proiect editorial finanţat de AFCN. Aceste volume au însumat peste 17.000 de pagini, coordonatorul colecţiei fiind acad. Eugen Simion. Ediţia volumele XI şi XII a fost coordonată de Nicolae Mecu, texte îngrijite, note şi comentarii de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcaş, Nicolae Mecu, Ileana Mihăilă, Pavel Ţugui şi Daciana Vlădoiu.

A fost precizat faptul că unul dintre punctele forte ale muncii de cercetare a fost găsirea, în Arhiva G. Călinescu, a studiului “Universul poeziei” din `48, integral, cu toate referinţele. “Cred că această ediţie Călinescu este una dintre cele mai bune din istoriografia română. Ţinem această ediţie a coloviului sub auspiciile încheierii acestui proiect.”, a spus acad. Eugen Simion.

În continuare, Nicolae Mecu a prezentat ediţiile XI şi XII: “Penultimul volum al ediţiei de faţă cuprinde publicistica antumă din anii 1963-1965, textul conferinţelor neapărute în periodice – criteriul după care ne-am orientat în volumele anterioare fiind acela de a include numai ceea ce scriitorul a publicat în ziare şi reviste. De această dată reproducem aşadar şi conferinţele cuprinse în volume, cărora le adăugăm pe cele rămase în manuscris. În sfârşit, la Addenda, reproducem articole care din diverse motive nu au fost curpinse în volumele anterioare. (…) Volumul XX, cu care şi încheiem ediţia publicisticii lui G. Călinescu, a fost rezervată articolelor care după moartea scriitorului au rămas în manuscris. O parte dintre ele au fost publicate în periodice şi în volume, alcătuind astfel locul postumelor, altele însă au rămas nepublicate până în prezent. Pentru alcătuirea corpusului de texte format de acestea din urmă, ca şi pentru editarea după manuscris a celor dintâi, am folosit exclusiv Arhiva G. Călinescu de la secţia Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, unde sunt păstrate manuscrisele călinesciene, donate de soţia scriitorului, Vera Alice Călinescu în mai multe rânduri, înainte şi la puţină vreme după decembrie 1989.”

Daniel Cristea-Enache: “Eu aş spune că e perfect că e o ediţie integrală Călinescu şi e perfect să fie aşa la fiecare autor care prezintă anumite texte delicate, pentru că, dacă ar fi o ediţie selectivă, restrânsă, atunci îngrijitorul ediţiei, antologatorul ar putea face o selecţie proprie, care ar deranja pe unii şi ar mulţumi pe alţii.”

Andrei Terian: “Şi eu cred că nu e o idee doar foarte bună, dar necesară. Şi mai mult decât atât, m-aş bucura ca această ediţie să aducă noi lecturi asupra operei călinesciene.”

Criza morală, a structurilor

“Tema ediţiei de faţă a colocviului se discută peste tot în lume, chiar şi în ţările care nu sunt ameninţate prea mult de globalism, pentru că sunt prea puternice. Academia Franceză, de pildă, discută aproape în fiecare an această temă: a identităţii naţionale, a globalismului. Tema este cu atât mai presantă cu cât apar mari semne de îndoială în ceea ce priveşte construcţia politică. Toţi am salutat cu bucurie faptul că există o cumunitate europeană, o structură europeană. Însă lucrurile s-au complicat, a apărut criza economică. (…) Apoi am văzut şi am auzit cum scârţaie această construcţie europeană. Nu e doar o criză economică, este o criză morală, după părerea mea, a structurilor. Ţările mari, puternice decid. (…) Ce se petrece astfel cu literatura, care e legată de limbă? Ce semne sunt din afară şi din comunitatea literară? (…) Sunt mulţi scriitori români care vor să-şi părăsească limba, alţii deja au făcut-o. Dacă nu există cultură într-o ţară, nu e nici viitor. Într-o lume în care războaiele au fost evitate, există ciocniri, fără să fie o lume stabilizatoare. E o nouă fază a războaielor religioase. Asta antrenează multe schimbări în planul spiritual, al suprastructurii. S-a observant expansiunea unei limbi unice, engleza; aceasta a devenit o limbă fără de care nu te descurci în cultură, în relaţiile culturale.”, a spus acad. Eugen Simion.

Umbrela unei limbi unice

“Ce se întâmplă după ce scoţi o carte? Aceasta trebuie tradusă. Cei de la Bruxelles recunosc prioritatea diferenţelor naţionale. Aceasta e o teză pe care o tot repetă. Vedem, de asemenea, problema regionalizării, care e foarte complicată; problema desnaţionalizării. Cuvântul naţiune aproape că a început să dispară din discursurile oficiale; se vorbeşte de identităţi regionale etc. Acestea sunt lucruri care creează suspiciuni, şi apare ideea că nu poţi să circuli prin lume dacă nu ai umbrela unei limbi unice. Cine gândeşte mai mult îşi poate da seama unde duce o asemenea chestiune. Franceza a pierdut din importanţă, tot mai puţini oameni o vorbesc. Măcar de s-ar păstra o dualitate în acest sens…În orice ţară, în orice cultură, inclusiv în cultura noastră sunt localişti, aceşti fanatici, care se întreabă – cine crede în Europa? Mai sunt globaliştii. Eu m-am găsit întotdeauna între două tabere, nici una nu-mi plăcea. Eu vă îndemn să rămâneţi aici, acesta este locul unui intelectual adevărat, deşi nu este cald aici. (…) Ce şanse are un bun poet care continuă să scrie în limba română? Dar un romancier român? Cine-l citeşte, cine-l traduce, iar dacă e tradus, cine se ocupă de el?”, a lansat acad. Eugen Simion întrebarea.

În România actuală se scrie mai mult decât oricând!

“Care ar fi eroarea cea mai mare pe care o poate face un scriitor în condiţiile satului global, satului universal? Eu cred că aceea de a-şi dispreţui limba, lipsa de încredere în propria literatură. E un certificat pentru rateu. Mai multe şanse în condiţiile satului global cred că le au două genuri literare: eseul şi romanul. (…) Condiţia este ca romanul românesc să spună ceva.(…) De ce nu are succes romanul românesc în afară? Acesta nu pătrunde, şi nu din cauza limbii. Eu nu am răspunsul sau soluţia. Romanul românesc, însă, nu trece de o anumită barieră. În momentul de faţă lumea intelectuală nu e dominată de scriitori, ci de politologi. Toate revistele sunt dominate de politologi. E un gen care se bucură de admiraţie în toată lumea. E un pact cu efemerul, nu cu eternitatea. Pe de altă parte, românii au multe complexe. Cel mioritic a luat o turnură lipsită de inteligenţă. Mai există şi complexul nerecunoaşterii universalităţii noastre. Sfatul meu este să nu fiţi nici fuduli, dar nici depresivi, perdanţi. Ce este de făcut, totuşi? Trebuie să ne luăm mai în serios, Europenismul nu e o limbă, nu trebuie să devină o Europă a regiunilor, ci a naţiunilor. Limba e esenţială pentru literatură, cultural să ne judecăm noi drept. (…) Problema romanului românesc este că acesta trebuie să facă un salt. El a bătut pasul pe loc din diverse motive. În ce direcţie trebuie să facă acest salt? După părerea mea, se pune prea mult accentul pe eseismul romanesc; din punct de vedere moral am intrat într-un fel de bocaj: nu ne-am desprins de trecutul apăsător, care ne ţine în lanţuri. Trebuie să spunem adevărul, însă fără să rămânem ancoraţi. Totodată trebuie să facem un salt etic, să privim de la un etaj superior.”, a spus acad. Eugen Simion.

“De ce nu avem o capodoperă în romanul românesc?”

“Nu ne-am propus să avem aşa ceva. Am vrut întotdeauna să aducem modelul romanesc la noi, să-l avem şi noi. De la început, de când a început să existe romanul românesc şi până înspre zilele noastre, am vrut să avem ce exista în afară. Dacă venim noi cu romanul crescut aici, după modelul din afară, pe străini nu-i interesează deloc. Să nu mai vorbesc de romane balzaciene şamd. Chiar în construcţiile astea novatoare, gen Ţepeneag, tot din zona noului roman francez se trăgeau ele, chiar dacă, ca tehnică şi poetică se despart cumva şi de zona noului roman. Tot nu se ajunge astfel la un element nou. (…) La un moment dat citeam “Florile îngheţate din martie” de Kadare, el a ştiut exact ce să facă. S-a păstrat în nota asta romanescă care are un oarecare succes şi a venit cu un element exotic, pe care nu l-a tratat cu un complex al capodoperei. (…) A avut astfel şi romanul în formula clasică, şi elemental albanez de acolo. Dacă ar apărea şi la noi astfel de cărţi, care să intereseze cu adevărat cultura europeană şi să ne reprezinte cu ceva…am veni cu ceva ce ei nu ştiu.”, a spus Şerban Axinte.

“Vreau să mă leg de ce s-a spus mai înainte legat de ce s-a întâmplat în ultimii 23 de ani şi legătura dintre comportamentul moral al scriitorilor şi opera lor. Eu cred că dacă venim din afară am putea să spunem că discuţia asta atât de amplă, care poate să nu se finalizaze, vine şi dintr-un fel de defecţiune a mecanismului socio-cultural. E o problemă a criteriilor, ori ele presupun un consens. Oamenii trebuie să fie de acord măcar într-un mod foarte general cu ce înseamnă binele, răul, un anumit parcurs moral, trebuie să aibă o cultură etică la care să se raporteze. (…) Poate că literatura şi critica literară, reflecţia literară pot să joace un rol important în a pune problema aceasta, în a o face conştientă şi a sugera soluţiile. În educaţie, am putea folosi literatura drept un agent pentru dezvoltarea reflexivităţii morale.”, a spus Caius Dobrescu.

“Pentru ca romanul românesc să aibă succes în Europa, trebuie să ne gândim la “Mioriţa”, să ne luptăm şi noi puţin. Dacă, însă, ne dorim doar un succes naţional, trebuie să fim conştienţi că un singur individ nu poate face foarte multe. Dacă este un romancier bun, dar sunt 20 de critici care nu îl recunosc şi îl ignoră, poate să stea în deşert, fără să aibă un succes, posteritatea jucând sau nu un rol. Trebuie să ştim exact ce ne dorim: să avem succes pe plan naţional sau internaţional şi care ar fi consecinţele.”, a punctat Bogdan Dascălu.

“Eu cred că cel mai important este ca un scriitor să aibă ceva de spus. Nu mi se pare că raţiunea fondatoare a scrisului unui autor este aceea de a avea succes sau nu, în afară sau în ţară. În momentul în care scrii ca să fii promovat, scrii cu gândul la recunoaştere, mă întreb dacă tot scrisul acela nu e o motivaţie impură. Legat de complexul nostru atunci când ieşim în afară: sunt de acord cu observaţia lui Şerban Axinte legată de mimetismul nostru, obiceiul nostru de a vorbi despre noi, despre ce avem mai bun din noi – ca despre ceva ce este împrumutat şi sincron cu ceea ce se întâmplă în afară. Nouă ni se pare (din perioada interbelică până azi) că ceea ce e mai bun, bunăoară în proză, ţine de o anumită tematică citadină, subiectivă, romanul intelectual, introspectiv, autoreferenţial, metatextual. În felul ăsta cădem pradă unei prejudecăţi tematice. (…) Romanul e mai bun sau mai prost dacă e scris într-un fel sau altul. De asemenea, când ieşim în afară, ne place să vorbim doar despre anumite aspecte, ne falsificăm vorbind despre ce credem noi că îi interesează pe alţii: tema comunismului, anii `80. Cădem, astfel, în clişeu.”, a spus Bianca Burţa Cernat

Moromete şi Tudor Bălosu în satul global

“Satul ăsta global în care am intrat seamănă foarte bine cu satul românesc: avem acolo un Moromete, avem şi un Tudor Bălosu care vrea să-i taie salcâmul. (…) În satul global sunt tot felul de interese care se intersectează în centrul lui, iar noi am pierdut disputa intereselor acolo. O dată: pentru că nimeni n-are interesul să ne ia în seamă foarte serios, cred că ni s-a sortit rolul de consumatori (inclusiv în planul cultural); pe de altă parte cred că noi am ratat un moment de vârf, momentul `90, iar vina cred că aparţine intelectualului român, judecându-l global. Ce am oferit noi lumii când toată lumea era cu ochii pe noi şi aştepta? Am oferit văicăreală, ne-am victimizat, ne-am denigrat ca neam (şi cultura prin chiar excepţiile pe care le-a produs ea), am spus Vestului, lumii, că suntem un popor de cârtiţe, iar excepţiile fericite sunt cei care se bat cu pumnii în piept pe afară.”, a spus Andrei Grigor.

“Eu încerc să privesc un pic mai de sus şi văd două probleme. Tot folosind sintagma asta Europa, cred că o folosim restrictiv. Pentru noi Europa înseamnă Occidentul. (…) Noi am descoperit foarte târziu, în secolul XIX, acest miraj al Occidentului, l-am recuperat cu o grabă care pornea dintr-un complex, până la începutul celui de al Doilea Război Mondial. Mă gândesc: care au fost şansele reale, iniţiativele manifeste, lucide, de autoprezentare a culturii române în lume? (…) Interbelicul trăieşte tot sub graba aceasta a recuperării. (…) Cred că nu am avut şanse şi nici voinţa explicită de a gândi mai larg, european. A doua problemă: nu ne-am asumat tradiţia.”, a spus Bogdan Creţu.

“Eu cred că literatura Occidentală a intrat într-un declin mai demult. De prin anii `50-`60. (…) Nu întâmplător, în acea perioadă, o literatură periferică, America de Sud, a izbucnit. Ei seamănă un pic cu noi. (…) O parte a scriitorilor români din anii `60 s-au sincronizat cu romanul sud-american, cu romanul siberian, Est european, o anumită zonă a Balcanilor, mai mult decât cu ceea ce era în Occident. Noi de fapt ne dorim să fim recunoscuţi acolo, într-un moment în care literatura lor nu mai înseamnă ceea ce a însemnat atunci când priveam în interbelic sau mai înainte către ea. Pe de altă parte, e o problemă a elitelor, a celor care elaborează politicile culturale, care se ocupă de promovare. E vorba de politizare distructivă, mâncătorie care a blocat întregul mecanism, şi după `90 şi-a arătat cea mai dezagreabilă faţă. ”, a spus Paul Cernat.

Fiecare participant la colocviu a primit, la finalul dezbaterilor, volumele “Publicistică, XI (1963-1965) Conferinţe” şi “Publicistică, XII. (Postume şi inedite)” de G. Călinescu.

Andra ROTARU

Număr de vizualizări :1596


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro