„Credeam că românii dețin recordul mondial la teorii extreme”

nov. 25th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

Romanul „Venea din timpul diez“ de Bogdan Suceavă a fost lansat recent în Franţa, în colecţia „Lettres d’ailleurs” a Editurii Ginkgo din Paris, traducere de Dominique Ilea. Această apariție editorială beneficiază de sprijinul programului TPS al Institutului Cultural Român. Este cea de a patra traducere a acestui roman, după versiunile bulgară, maghiară și engleză. Într-un dialog de acum câțiva ani despre romanul „Venea din timpul diez“, Bogdan Suceavă spunea: „M-a impresionat dintotdeauna că noi, românii, ne punem toate speranțele în câte cineva despre care nu știm nimic. Un personaj providențial care e chemat să ne salveze, care devine salvatorul națiunii, alesul, izbăvitorul, de care ne îndrăgostim și ne lecuim foarte greu. E un soi de Caritas metafizic la care tot jucăm și nu ne învățăm minte. Avem capacitatea de a investi iluzii într-un om pe care nu-l cunoaștem. Mi s-a părut că aici e un sindrom care se repetă. În România se va spera pururea, fără acoperire și fără înțelepciune, fără luciditate și cu o oarecare știință a mințirii de sine, dublată de credulitate”. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Anii nouăzeci sunt învăluiţi de „taine“ şi de o „istorie nespusă“, scrieţi în romanul „Venea din timpul diez“, Editura Polirom (ed. I, 2004, ed. a II-a, 2010). De unde provine acest mister, ce a dus la crearea unei portret istoric şi social predispus la astfel de caracterizări?

Cea mai mare taină s-a aflat tot timpul sub ochii noștri: oare în perioada 1990-1996 aveam noi vreo idee în ce direcție se îndreaptă societatea românească? Au fost imposibil de prevăzut evoluțiile politice din perioada ce a urmat, criza financiară din 2008, multe alte evenimente care definesc contextul societății de azi. În general e greu de anticipat mersul istoriei, dar pentru noi, așa cum eram atunci, proaspăt ieșiți dintr-o paranteză amplă a timpului, cu atât mai pronunțată era orbirea. Ne amintim cum a fost: pentru o vreme, toată lumea a fost cuprinsă de un sincer entuziasm; ne spuneam: a venit libertatea, ca și cum ne-am fi așteptat să urmeze un marș victorios spre viitor. Fiecare nouă confruntare cu realitatea (politică sau economică) era resimțită ca un șoc logic, și a durat mult până am revenit la realitate. „Venea din timpul diez” își propune să surprindă ceva din acel entuziasm în necunoștință de cauză de la începutul anilor nouăzeci, pe vremea când ne imaginam că în proaspăta noastră democrație tot ce zboară se mănâncă. Nu a fost așa. Ne-am învățat locul în lume și procesul de învățare a fost marcat de meandre complexe.

Unul dintre personajele volumului spune că „limba română e cifrul de la seiful universului, e o cale de acces lăsată la îndemâna omului, ca s-o găsească şi s-o înţeleagă.“

Romanul e plin de personaje care exagerează, și acesta e doar unul dintre ele. România de atunci, ca și cea de acum, oferă multe exemple debordante de exaltați frenetici. Uneori, ei scapă la televizor și-și prezintă teoriile. Rostul literaturii e să brodeze cu elementele realității, iar realitatea românească ne propune un material plin de substanță, e plin de exagerări care sunt comice tocmai prin lipsa lor de măsură. Am auzit teorii aberante despre vechimea limbii române prezentate de niște pseudo-cercetători în anii optzeci, iar după 1990 am fost surprins să văd alți pseudo-cunoscători reluând asemena afirmații în varii contexte. Atunci când romanul a fost tradus în Ungaria, am avut prilejul să aflu că asemenea teorii aberante există și la dânșii. Credeam că românii dețin recordul mondial la teorii extreme; cu riscul de a dezamăgi, trebuie să ne temperăm și speranța aceasta: nici măcar la asta nu suntem cei dintâi. Teorii aberante există și în America de Nord, și de altfel cred că apar peste tot în lume; ca să dau un exemplu binecunoscut și care are un potențial comic similar teoriei cu vechimea limbii române ar trebui să-i evoc aici pe toți cei care nu cred în evoluție, care cred că Darwin a avut intenții malefice, și care, pentru a explica apariția omului, recurg la o lectură foarte strictă a unor texte religioase. Aberații diverse plutesc în aer în orice cultură, interesant e câtă audiență au.

Care sunt remediile în faţa unei lumi îndepărtate şi neprietene, indiferente, ireparabil tâmpite?

Să spui adevărul! Remediul general e să spui ceea ce vezi, să votezi după cum evaluezi și să nu produci aranjamente bine calculate, care să-ți aștearnă un loc confortabil. Cred că trebuie să spui hoțului că e hoț și nepriceputului că e nepriceput. Fac asta ori de câte ori am ocazia, ceea ce înseamnă că mi-am asumat riscurile unei cariere de nesuferit.

O serie de personaje trec necondiţionat spre credinţele lui Vespasian Moisa, Învăţătorul, iar efectele sunt la fel de diferite pe cât au fost obiceiurile acestora anterior cunoaşterii Învăţătorului.

Se petrece în roman cam ceea ce se petrece azi cu Partidul Național Liberal: se alătură cauzei liberale cine nici nu te aștepți și, când e vorba să se exprime ca liberali, o fac într-o mare varietate de feluri, toate diferite de felul lui I. C. Brătianu de a înțelege liberalismul. Tot astfel e și cu mișcarea Vestea Domnului, a lui Vespasian Moisa, din „Venea din timpul diez“: m-a interesat să produc comedie despre actul conversiunii la români. În cultura română există o lungă tradiție a mimării convertirilor. Dar vorbim oare despre convertiri reale sau despre un fel de instinct de turmă? Am avut material de inspirație masiv: foști activiști comuniști deveniți promotori ai Convenției în anii nouăzeci, foști atei deveniți brusc militanți religioși, foști marginali incapabili să-și termine proiectele deveniți peste noapte bancheri sau industriași, mare e grădina Domnului și materialul nostru literar a lăsat în urmă multe fișe. Am avut de unde alege ce să includ în roman.

„Totul este vibraţie.“

Altă teorie extremă a unor personaje din roman, care chiar sunt convinse de adevărul aserțiunii că totul ar fi vibrație ar fi esențial pentru „națiune“. Ironia face trimitere la așa numitul spirit al generației de la 1927, ale căror încercări de resuscitare au adus un iz de extremă dreapta în sânul mișcării studențești de după 1990. A fost o retorică reactivată, pe care am văzut-o apărând în perioada când eram student și care mi-a distonat încă de pe atunci. Ideea cu teoria vibrației, așa cum apare în roman, face trimitere la teorii recente din câmpul matematicii sau fizicii, ca de pildă la string theory, iar gluma e că adepții sectei Vestea Domnului au abilitatea de a trasa o conexiune neașteptată între string theory și naționalismul bucureștean. O conexiune pe care numai ei o văd. Să ne înțelegem: cred că naționalismul nu poate rezolva nici o problemă practică. Cred că poate exalta pentru o vreme pe unul sau pe altul, dar nu cred că poate ajuta, construi sau repara. Incorporarea unor idei din istoria matematicii în retorica naționalismului bucureștean e expresia unor asocieri neașteptate menite să exploreze posibilitățile comice ale perioadei tranziției. Chiar așa: nu există oare în București yogini „specialiști“ deopotrivă în teoria relativității și-n ortodoxie?

Cum s-a ajuns ca, în vremurile actuale, „eroismul să nu mai însemne mare lucru“? Cum este percepută această deficienţă socială sau de mentalitate, în alte ţări?

Un personaj din „Venea din timpul diez“ îi spune lui Vespasian Moisa că „eroismul nu mai înseamnă mare lucru“. E în perioada de început a poveștii, când Vespasian Moisa are o aură de potențial martir gata să îmbrace cămașa morții (altă temă din anii 1930, reluată de unii politicieni care azi nu mai sunt de actualitate, dar care au colectat ceva voturi prin anii 1990). Trimiterea e la mentalitatea că atunci când pășești în spațiul politic sau public, în România, ar trebui să te bați până la moarte, să nu faci compromisuri, să nu ierți, să nu iei prizonieri. Sunt politicieni care fac astfel de afirmații (doar până la următorul compromis, care de altfel le suspendă principiile pentru o seară). Probabil diferența dintre spațiul public românesc și alte societăți aici trebuie căutată, pentru că politicienii români sunt atât de pliabili încât ar putea să se împacheteze singuri în propriul lor portofel.

Ce modele îşi poate lua o naţiune adormită?

Altă ironie ascunsă în textul romanului… Știu ce mă întrebi: cu seria ta de întrebări îmi dai ocazia să revin azi asupra unora dintre temele centrale din „Venea din timpul diez“. Am să răspund, dar cu gândurile de acum și cu înțelegerea pe care o am la opt ani de la terminarea lucrului la acest roman. Și răspund așa: De ce să fie nevoie de modele? Nu știu cum e cu națiunea adormită, dar societatea românească are de rezolvat multe probleme practice absolut esențiale, de la sănătate la educație și la infrastructură. Pentru mine, nu națiunea, ca idee, e pe primul plan și nici nu reprezintă vreo prioritate. Ceea ce mi se pare foarte important e calitatea vieții oamenilor care trăiesc în România. Mi se pare că s-au făcut pași semnificativi față de cum era România în 1990, dar cred că s-au și distrus foarte multe lucruri care erau perfect funcționale și utilizabile, iar sistemul de învățământ și programa școlară din 1990 e primul lucru la care mă gândesc când spun asta. Așadar, ironiile din roman sunt direcționate spre retorica din anii treizeci readuse la viață în anii nouăzeci, și regret că spiritul nostru practic nu e atât de puternic încât să abordăm pragmatic lucrurile izbutite din ceea ce a construit bine societatea românească și pe acelea să le continuăm.

Există un moment anume în care „recuperarea memoriei spirituale devine posibilă“?

În contextul personajelor care adoptă o atitudine extremă? Păi astfel de personaje pot clama și recuperarea memoriei spirituale a îngerilor, că tot la aceleași concluzii ajung. Dreapta politică românească e un superb izvor de glume cu substrat ideologic: să scrii despre ei e ca și cum ai descrie niște muște fără cap care discută despre spirit.

De curând, volumul a fost lansat şi în Franţa, urmare a programului TPS al Institutului Cultural Român. El a apărut în colecţia „Lettres d’ailleurs” a Editurii Ginkgo din Paris,  traducere de Dominique Ilea. Cu rădăcini în istoria recentă a României, romanul nu redă anumite aspecte politice sau istorice, ci creează noi istorii ale unui totalitarism universal. Cum a fost receptat romanul în afară, mai ales că a fost tradus în patru limbi până în acest moment?

Detaliul receptării care m-a impresionat cel mai mult a fost observația criticului american M. A. Orthofer, care a scris că „Venea din timpul diez“ este „un exemplu excelent de ceea ce un cititor străin ar putea să spere să afle într-un roman românesc contemporan: o carte privind înlăuntru (în contrast cu atât de multă proză est-europeană de azi, care e fixată pe comparațile cu vestul) și, deși modernă, puternic înrădăcinată în tradițiile locale (literare precum și de alt fel).“ Așa a scris, ceea ce înseamnă că există o părticică a criticii americane care-mi îngăduie să fiu diferit, diferit pentru că atunci când scriu fac trimiteri la poezia lui Arghezi, Blaga și Nichita Stănescu, și pentru că deschid romanul cu un motto din Mateiu Caragiale, un autor care nu e cunoscut în engleză. Mi-a mai plăcut în mod special o întrebare din interviul pe care l-am realizat cu Damian Kelleher pentru Quarterly Conversation, și anume următoarea: „O temă în multe dintre paginile tale e abilitatea personajelor și, deseori, a naratorului, de a râde despre societatea din jurul lor și despre locul lor în ea. Cât de important e râsul în literatură pentru tine?“ Așa m-a întrebat. Mi s-a părut o ocazie extraordinară de a vorbi despre tot ce are mai inteligent moștenirea culturii române, de la spiritul comediilor lui I.L. Caragiale și până azi. Ca să răspund întrebării tale: cred că în fiecare spațiu literar, fie acesta cel de limbă maghiară sau cel de limbă engleză, există o parte a criticii care manifestă deschidere față de lucrările venite din spații literare care nu au o foarte amplă expunere prin multe traduceri. Unele dintre opiniile acestor critici sunt la fel de competente și pătrunzătoare ca și analizele criticilor români despre un același text românesc. Receptarea criticii maghiare și a celei din spațiul limbii engleze mi-a inspirat această concluzie.

Care a fost cea mai mare provocare pentru dvs. după apariţia volumului?

Trăiesc din 1996 în Statele Unite. Cred că marea mea dificultate acum și pe mai departe e să nu pierd legătura cu realitatea românească. Faptul că petrec multe luni pe an în România, că citesc știrile sau că vorbesc zilnic cu prietenii din România nu e o garanție că mai înțeleg realitatea aceea la fel cum o înțelegeam acum zece ani, pe când studiam în America, dar plănuiam să revin la București. Să te informezi urmărind știrile nu e totuna cu a trăi acolo. Și mai e ceva. Mi s-a stins acel sentiment de presiune crescândă și de angoasă continuă pe care l-am trăit în perioada 1991-1996, când trăiam în București, și care la un moment dat devenise insuportabil. Pe atunci, am cunoscut un întreg curcubeu al deznădejdii. Acest sentiment a devenit istorie cam la un deceniu distanță de când am plecat din București; e ceva ce nu trece prea ușor, dar care nu se uită.  Provocarea cea mai mare pentru mine ar fi să scriu pe mai departe literatură care să intereseze, adică să scriu noi pagini de literatură adevărată în limba română, chiar dacă nu mai trăiesc în București. Trebuie să admit: nu e ușor. Pentru că deznădejdea cea mai adâncă e cel mai fertil teren pentru literatură.

Număr de vizualizări :2308


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro