De curând, pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro, am primit o cronică semnată de Octavian Mihalcea, despre volumul de versuri „Eua” de Florina Zaharia. Cartea, apărută la Editura Paralela 45 în 2010, are o sensibilitate aparte, pe care autorul cronicii încearcă să o explice în textul pe care îl redăm integral, mai jos.
Volumul de versuri al Florinei Zaharia, Eua (Paralela 45, Piteşti, 2010), promovează o regresie spiritualizată în zonele purităţii accentuate, acolo unde principiul Yin este încă în stare latentă, aşteptând iniţierea. Metamorfozele au loc într-un complex spaţiu imaginar cu profunde nuanţe cromatice. Cele mai simple gesturi vin de departe, pe aproape neştiutele căi ale sângelui. Peste tot primează interioritatea, acolo unde silueta maternă veghează cele mai autentice ipostazieri. Alter ego ce transcende lumea, mama reactualizează vechile frământări. Acest modus vivendi liric, cu vădite accente ludice, uneşte entităţile spaţio-temporale într-un joc superior cu propria viaţă. Florina Zaharia privilegiază inima în acest proces introspectiv, deplin elan vertical, stare de graţie a dezmărginirii. Fuziunea mamă-fiică se realizează, parcă, pe ritmurile unei nocturne de Claude Debussy, acolo unde simbolul înseamnă totul: e întuneric/ deşi groapa a ieşit în afară/ expulzată cu firişoare roz/ de umăr/ de mamă/ de fantasmă// obiectele care umpleau groapa s-au pierdut/ ca două fetiţe/ depărtându-se şi apropiindu-se/ în aceeaşi mamă. (e întuneric…). Oglindă, ca o floare famelică, absoarbe cu voracitate deplinătatea fantasmatică. Atotcuprinzătorul gol este, paradoxal, uşor palpabil. Florina Zaharia fiinţează aproape exclusiv întru marile evadări onirice: sunt liberă/ nu mai am piele/ cresc ca în copilărie/ într-o materie caldă care se transformă/ în lumină/ am înghiţit întunericul/ tot/ până la gât/ şi ecoul lui rămas în ochi/ îl voi lega la ochi (sunt liberă…). Fundamentul poemelor (aparent în cheie suprareală) poartă amprenta triadică a feminităţii , a completitudinii – biografiica, întunerica, eua. Prezenţele masculine, numite rar, accentuează forţa arhetipului feminin, cu valoare de piatră angulară. Aproape orice amintire este transfigurată, sublimarea generând lumi din Cercul lui Hermes. Treptat, gândurile zămislesc ecouri ce se întrepătrund într-o spaţio-temporalitate dereglată sistematic. Printre semne, printre constantele cerului mult invocat trec suflete fără capăt, îndepărtate, cândva adormite. Persistă irecognoscibilitatea rostului fiinţării: nu ştiu cine sunt/ m-am oprit în această fiinţă/ văd cum cresc mâinile genunchii propria voce/ de undeva de foarte sus/ fără să înţeleg această călătorie/ la nesfârşit (nu ştiu cine sunt…). Deplină prezenţă evanescentă. Definirile nu sunt posibile decât într-o notă obscură, ezoterică: eua nu e un cuvânt. e altceva/ altceva nu există. e un gol/ dar nici golul nu e. (o lume rănită de altă lume). Sondarea profundă, alunecare în braţele uriaşe ale nopţii (scriu…), individualizează liric spectrele abisale. 
Florina Zaharia desfăşoară un amplu joc cu destinul (destinele) acolo unde cuvintele nu mai sunt cuvinte/ dar vor deveni (curge sângele…). Mediul este dematerializant, corpurile mişcându-se nevăzute, fără oprire. Filonul nocturn învăluie fluidele legi ale inimii. Toate simţurile sunt deschise către această vedere continuă a interiorităţii în expansiune: între noi sunt locuri secrete prin care intră noaptea şi animale cu/ blana groasă încălzind cămăruţe, clădiri şi lifturi voluminoase./ ca să te ating trebuie să prind de mână tulpini care cresc peste/ blocuri şi asfalt, poate şi peste curcubeu, peste strigăte, peste/ toracele dur al oraşului. (ne-am îndepărtat…). Anumite fragmente ludice, pe fondul total inedit al visceralelor leçons des ténèbres, urmează traiectoria răsuflărilor apăsătoare ce se joacă. Întâlnim multe cuvinte compuse în manieră avangardistă, ceea ce conferă discursului poetic anvergura caruselului ieşirii din sine: cameră nemişcată./ draperiivizuini./ întinsă prin mine, nici nu mă hotărăsc unde să mă opresc:sub/ coaste, între piele şi carne, sub buze sau în buricele degetelor/ care cresc necontenit? (camera nemişcată). Constanta sufletească influenţează neobişnuitul aventurii. Angoasa având autonomia ei, umbrele vor fi greu descifrabile. Aripi onirice cuprind încheieturi care se întâlnesc pe sub pori şi se ating obosite. (epuizare). Impresionează firescul repetatelor ieşiri din corp. Florina Zaharia reia celebra formulare rimbaldiană, Je est un autre, ca o soluţie de locuire a golului. Luăm parte la o glisare ce are în prim-plan diverse alter ego-uri ale poetei, măşti care amintesc de creaţiile carnavaleşti proprii lui James Ensor. Ample simboluri învăluie un posibil jurnal sepulcral: o zi în care trăim amândoi. în mine sau în el./ din unul în altul, pe deasupra sau pe dedesupt./ poate ne plimbăm cu autobuzul. în sfârşit cimentul nostru va/ atinge cimentul oraşului./ venirea lui alunecă uşor pe lângă venirea mea cu un ritm impus de/ cei cinci gropari care construiesc casa noastră. (31 iulie, eu). 
Identităţile translatează cu înfrigurare. Ca decor putem avea şi o dezordine dureros-barocă, înclinată spre intime dezvăluiri: adun tot felul de mătăsuri în scrisul meu: / senzaţii, fisuri, căderi şi nelinişti./ din piele ce pot să iau pentru fabricarea cuvintelor?/ o textură carnivoră ca o rochiţă lipită de pagini/ şi poalele ei de poezie roz să se dea peste cap în faţa tuturor. (TEXTura). Totul pentru eliberare, pentru dezlănţuita săgetare spre înalt. Forţa ascensională a sufletului ia naştere din sinteza multiplelor entităţi ce încă subzistă în zona rădăcinilor. Rădăcini însângerate primite în dar, demult. Stările extatice vin şi trec. Persistă doar memoria aspiraţiei spre elevare, atunci când ochiul se ridică deasupra vederii şi ca/ o făptură fără măduvă şi fără contur evită atingerea cu celelalte/ obiecte. (pingpong). Jocul de-a fetiţa ascunsă în corp de femeie hrăneşte visuri arteziene, evanescente. Nemărginirea e invocată plastic. Uneori, elevarea presupune şi durere: cum să descriu privirea lipită de retină care priveşte şi ea?/ o mângâiere cu marginile atingând nemarginile./ răni colorate care vor suferi înăuntru./ nimic în afară. niciun gest, privire fixă./ ochii ustură. şi se strecoară în gura altor ochi. (privirea). Versurile Florinei Zaharia ar putea fi rodul unei perpetue călătorii prin oglinzi, acolo unde fiinţele se supun unor legi variabile. Suferinţa va sta mereu suspendată între sfârşit şi eternul început, maximală încercare a cuvintelor de sânge.
Octavian Mihalcea
