“Omul modern este în mare măsură un mutant”

feb. 5th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

Cunoscut în anii ’80 ca poet, mai târziu ca dramaturg, Matei Vişniec începe să-şi publice în ultimii ani şi romanele. “Cafeneaua Pas-Parol”, primul său roman scris în 1983, a apărut abia după căderea comunismului. Un alt roman, scris de autor imediat după instalarea sa la Paris, în 1987, “Domnul K. eliberat”, a fost publicat în 2010. Romanul său publicat în 2009, “Sindromul de panică în Oraşul Luminilor” a fost extrem de bine primit de critică şi recompensat cu premiul revistei “Observator cultural”. La sfârşitul anului 2011, poetul, dramaturgul şi jurnalistul Matei Vişniec a publicat un roman despre delirul mediatic al epocii noastre, „Dezordinea preventivă”, Editura Cartea Românească. Andra Rotaru a dialogat cu Matei Vişniec, iar interviul este preluat din revista Hyperion.

“Ştirile sunt ca nişte hălci de carne pe care le arunci în mijlocul unei haite de câini flămânzi”, spune unul dintre personajele romanului „Dezordinea preventivă”.

Personajul meu este un om revoltat şi dezgustat în acelaşi timp. El nu are soluţii, dar se simte prizonier al unei maşini mediatice pe care nu o mai respectă. Formulele pe care le foloseşte sunt pe măsura revoltei sale, mai ales că omul a traversat câteva decenii de accelerare a istoriei. Ori, ce vede el după o viaţă întreagă dedicată jurnalismului, informaţiei: că nu există progres global pe planetă. Cantitatea de oroare i se pare aceeaşi, unele focare de criză se sting dar apar altele.

De ce „deschiderea”, pentru personajul George, care lucrează la un radio, e mai importantă atunci când se produce în Europa?

Personajul meu evocă un anume cinism al mediilor de informare, din ce în ce mai înfeudate gustului pentru spectacol şi senzaţional. Din punctul de vedere al multor astfel de canale de televiziune sau de radio, cu cât e mai “puternică” ştirea cu atât e mai mare audienţa. Un atentat terorist comis în Afganistan sau în Irak începe să devină, în optica acestor medii aflate într-o competiţie acerbă, o ştire aproape “banală”. Când un atac de acest gen se produce în Europa, brusc “deschiderea” buletinului de ştiri devine o adevărată bombă şi trebuie exploatată la maximum. Astăzi frontierele dintre informare, spectacol şi comerţ cu ştiri s-au şters în mod îngrijorător, şi odată cu ele şi conştiinţa că în spatele acţiunii de informare există şi o dimensiune morală. A crea senzaţionalism din durerea altora este un act inuman, jalnic…

Atitudinea personajelor redactor faţă de audienţă este una desconsiderantă, dispreţuitoare. Cine creează această audienţă: redactorii, ştirile, telenovelismul vânat de anumite pături intelectuale? În viaţa de zi cu zi, cum s-a ajuns ca mai tot ce auzim şi vedem să aibă o doză de alienare intelectuală?

Publicul şi zona mediatică au intrat într-o ecuaţie complicată, dilematică. O uluitoare dezvoltare a tehnologiei legată de transmiterea imaginilor şi a informaţiilor a provocat un fel de “orgie” mediatică. Publicul este dependent de ritualul ştirilor dar şi format să ceară mereu emoţie, scandal, evenimente senzaţionale… Pe fondul acestui bombardament informaţional se întâmplă ceva ciudat, publicul începe să savureze mai degrabă forma decât să analizeze conţinutul. Treptat aproape că nici nu-l mai afectează oroarea, informaţia “senzaţionalizată” devine un drog zilnic, are nevoie de el. Omul aprinde televizorul ca şi cum i-ar spune unui spiriduş “şi acum emoţionează-mă timp de două ore, fă-mă să vibrez, dă-mi senzaţii tari, vreau să simt adrenalina urcând în mine…” Iar “spiriduşul” îi furnizează telespectatorului ceea ce aşteaptă el: spectacol. Între un jurnal televizat şi un film de acţiune făcut la Hollywood aproape că nu mai este nici o diferenţă de limbaj. Reporterii încep să filmeze realitatea şi să facă reportaje ca şi cum ar face un film de acţiune, iar regizorii filmelor de acţiune se inspiră din munca reporterilor. Când spun toate acestea nu vreau să dau de înţeles că ar trebui să ne întoarcem în timp, la vreo pretinsă “epocă de aur” a informaţiei. Ea nu a existat, poate, niciodată. În acelaşi timp, nu pot să nu observ şi să nu denunţa unele tendinţe, care au de fapt un singur scop: o manipulare a consumatorului de imagine şi informaţie.

„Mai bine nu te făceai jurnalist”, conchide personajul George, adresându-i-se unui proaspăt sosit în redacţia radio. Care e situaţia în Europa, ce avantaje şi dezavantaje au jurnaliştii, ce tare planează asupra lor, ce vrea un alt public, din ceea ce aţi întâlnit până acum?

Pericolul cu care sunt confruntaţi în prezent jurnaliştii este acela de a fi transformaţi în colportori de ştiri. De genul: iau ştirea din gura omului politic X şi o difuzez într-o formă cât mai pe “excitantă” pe canalul Y către publicul Z. Ori, acest tip de activitate nu ţine de jurnalism, este un fel de mesagerie lipsită de dimensiunea analizei. Un jurnalist adevărat este un creier care gândeşte, care propune analiza unui fenomen şi chiar diagnosticul unor boli ale societăţii. Un jurnalist interpretează un fenomen, nu îl fotografiază. Sigur, în spatele aşa-zisei obiectivităţi, şcoala anglo-saxonă de jurnalism a decretat sloganul “facts, only facts”. Iată de ce un mare canal de televiziune american a putut să-şi continue activitatea chiar în momentul în care Sadam Hussein era atacat în Irak. Acei jurnalişti nu aveau voie să gândească, ei transmiteau… faptele. Este totuşi o iluzie să credem că „faptele” prezentate în toată goliciunea lor (sau veridicitatea lor) pot întotdeauna şi să facă oficiul de analist.

Care sunt exerciţiile creării unui interviu bun? Scriind despre aceste personaje, v-a influnţat experienţa proprie?

Ca ziarist la BBC şi la Radio France Internationale am luat sute şi sute de interviuri. Un jurnalist trebuie să fie, în faţa unui interlocutor, oarecum ca un detectiv. Să aibă fler. Să ştie cum poate ajunge la anumite etaje ale adevărului pe care omul din faţa sa nu doreşte să le expună. Există mari figuri ale acestui exerciţiu jurnalistic care printr-un magnetism deosebit îi transformau pur şi simplu pe oamenii din faţa lor: ei se deschideau dintr-o dată, erau capabili să spună sau să admită lucruri de care nici nu erau conştienţi. Manualul nu este suficient pentru a face interviuri bune. Trebuie întâi să vezi dacă în interiorul tău există un anume magnetism,…

“Instinctiv, veţi alege vocea răului, vocea călăului, pentru că vă este necunoscută”

În roman, unul dintre personajele mele deplânge această industrie a cărţilor de senzaţii scrise de asasini, hoţi, torţionari… Vocea răului dă frisoane publicului, o carte cu titlul “Cum am torturat în anii 50” are toate şansele să fie mai bine cumpărată decât una cu titlul “Cum am fost torturat în anii 50”. În mod instinctiv, editorii, directorii comerciali ai spectacolului mediatic sunt mai interesaţi să “investească” în vocea torţionarului decât în cea a victimei. Şi, în general, o ştire interesantă este o ştire proastă.

Ce s-ar întâmpla dacă, pentru un timp, comunicarea ştirilor s-ar face pe căi arhaice? Ce fel de dezordine ar putea crea reîntoarcerea omului modern, în timp?

Omul modern este în mare măsură un mutant. El trăieşte cu un ecran în faţa sa, uneori timp de 8 sau 10 sau 12 sau 14 ore pe zi. Peste puţină vreme, acest ecran îi va fi implantat direct în creier. Există pe planetă tot felul de operaţiuni de genul „o zi fără automobil” sau „o zi fără televizor”. E mai greu să ne imaginăm o operaţiune „o zi fără ştiri”. În lumea “modernă”, dacă într-o zi n-ai ascultat ştirile, ai impresia că ai pierdut un episod dintr-un serial… În romanul meu “Dezordinea preventivă” evoc tocmai această transformare a aventurii mediatice a omului în ficţiune.

Dintre plăcerile consumatorului de presă, care sunt cele mai josnice? Care sunt ale magnaţilor media?

Viaţa privată care devine produs comercial, este un bun exemplu de abjecţie şi este larg practicat în ţările anglo-saxone. Europa de est s-a inspirat din păcate mai degrabă din acest model decât din cel francez, unde publicul însuşi se simte dezgustat când jurnaliştii scormonesc prea mult în spaţiul privat. În ce-i priveşte pe magnaţii mediilor de informare, există exemple teribile în acest moment: cel al riscului formării unor imperii mediatice. Un astfel de magnat începe să se ocupe integral de cetăţean: să-i furnizeze atât ştiri cât şi distracţie, atât emisiuni sportive cât şi filme, atât cărţi cât şi reviste, atât jocuri cât şi turism… Când un individ îşi oferă tot timpul liber unui singur trust, el se lasă de fapt intoxicat de o ideologie.

Care sunt cei mai periculoşi „cenzori ai umanităţii”?

Viruşii autocenzurii.

Număr de vizualizări :1462


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro