„N-am nimic cu prezentu’, dacă nici el nu se ia de mine”

dec. 27th, 2011 | By | Category: Dialogul de carte

De curând, la Editura Tracus Arte a apărut volumul „Liniştea de dinaintea liniştei” de Paul Vincius. “Chiar asumându-și condiția de bărbat de 50 de ani, tot mai marcat de propriile îndoieli, de propriile amintiri, de propriile eșecuri, Vinicius pare a-și conserva junețea dintr-un/printr-un elan erotic care-l păstrează în bună formă. Acest elan e cel care pare a-l călăuzi pe poet dincolo de drumurile, tot mai înfundate?, ale realității cotidiene.”, a scris Andrei Bodiu. Andra Rotaru a dialogat cu Paul Vincius, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Inseraţi în acest volum referinţe socio-politice despre trecut, prezentul fiind prins „în întuneric/ precum moneda/unei lumi/demult apuse”

Referinţele astea apar prin scrierile mele din cauză că nu prea văd de ce aş ascunde cartea tehnică a agregatului meu de făcut poiezele, pe care l-am cumpărat de la un chinez evreu negru, martor de-al lui Iehova, care tocmai vroia să se care-ntre Buda şi Pesta, adică, pe Dunăre, pe o insulă, da’ uite, că funcţionează (el, agregatu’) şi-n ziua de azi. Îl ţin în bucătărie, cu o muşama pe el, de culoarea lu’ Calu’ bălan, da’ cu şeaua verde. E un agregat pe bază cu râme (adică, nu cu rime). Cât despre prezent, cu siguranţă îmi place mai tare Janis Joplin, decât Seven years in Tibet – şi cu sergentu’ zece. Lăsând gluma la o parte, chiar n-am nimic cu prezentu’, dacă nici el nu se ia de mine.

Detalii biografice semnificative despre „prima nebunie” sau „lacrimile unui claun” întregesc portretul celui care învaţă că e mai sigur să-şi lege „bicicleta cu lanţul” (vorbiti liber)

De fapt, nu-i vorba decât despre ceva biografie, că am uitat să vă zic că agregatu’ îmi cere, pe lângă râme, şi oarece chestii autobiografice. Cum nu prea mă îndeletnicesc cu pescuitu’, râmele mi le procur de la romancieru’ Groşan, iar chestiile autobiografice sunt chiar ale mele, că, ce să zic? – am şi eu oarecari succesuri, pe lângă agregat şi Groşan.

Amintiţi în câteva rânduri de mady. Cum v-aţi întâlnit şi cum v-a influenţat?

Păi, prin ’84, când io – întârziat, cum mi-e felu’ –, deja le spusesem zidurilor Editurii Cartea Românească că tare îmi place cum scrie Mady Marin, ea a aflat de asta de la ziduri şi, luându-mă de mână, m-a scos în lume. În lumea a bună, de pe atunci, adică la Festivalul de Poezie de la Sighişoara, unde am avut cinstea să fiu şi eu înregistrat de Securitate. Apoi, după alţi vreo 13-14 ani de prietenie scriitoricească şi antisecuristică, dintre toţi prietenii mei, ea a fost prima care şi-a amintit că-mi expirase pariul meu cu mine şi a observat că rămăsesem un poet eminamente oral, ceea ce nu prea mai era cazul. Aşa că, tot ea, săraca, m-a ţinut în „şuturi”, până i-am dat textele pentru care am şi primit premiul cel mare (de debut) la prima ediţie a Festivalului de Poezie „Virgil Mazilescu”, de la Corabia, în 1998. De acolo până la apariţia, pe hârtie, a volumului „Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate”, n-a mai fost cale lungă, ceilalţi trei vinovaţi de apariţie fiind Traian T. Coşovei, Ion Papuc (cu a lui editură, „Crater”) şi Tudor Jebeleanu, care, extrem de insinuant, mă tot întreba, ţin minte, cam ce părere am io despre bărbaţii al căror număr de telefon se termină cu „69”. Recunosc că am respirat oarecum uşurat când mi-a expirat cartea de identitate şi n-am mai fost nici abonat al Romtelecom, iar la Orange m-am făcut deja precaut, să nu-mi mai livreze vreun „69”. De Mady am fost foarte apropiat până în ultimele ei momente, iar dispariţia ei mi s-a părut a fi una dintre cele mai proaste glume de întâi aprilie, cum, la fel mi-a rămas în memorie şi moartea mamei. De influenţat, ce să zic? Că eram amândoi morţi după Mazilescu? Ajunge?

Ce vă linişteşte şi nu vă dă dependenţă?

Douămiiştii. Cartofii prăjiţi şi cactuşii-n aer liber. Cărţile proaste, care nu mă liniştesc nicicum, dar nici dependenţă nu-mi dau. Octavian Soviany – care nu mă linişteşte de fel, da’ îmi dă oarece dependenţă, chit că, degeaba. Motanii de apartament şi maidanezii. Fumatu’ de fără filtru până şi-n parcuri, la aer, care mi-a dat întotdeauna dependenţă, da’ m-a şi liniştit. Buda şi Pesta, după cum ziceam, ude mereu, de la Dunăre. Trăiască fluviile prietene!

Când a apărut „ţara vinicius”?

Păi, când n-am mai avut încotro. Când, oriunde m-aş fi tăiat, tot dragoste ar fi ieşit din mine. Precum patria aia, cam iluzorie, a cuvintelor cărţilor noastre… Tristă, da’ plină de humor. Însă, mai ales, tristă.

Mai există proşti ai patriei?

Bănuiesc că da, chit că aici, cred eu, mă arăt cam obraznic, întrucât asta cam ţine de intimitatea fiecăruia şi de puterea de a te putea privi, la persoana a treia, în oglindă. Orşcum, cred io, că-s printre ăi mai talentaţi. Fiindcă, prost, prost, da’ pen’ „al patriei”, chiar tre’ să ai ceva talent.

„Naşterea e pe aproape/ cântă cocoşii”

Când traversezi experienţe extreme, ca simplă şi muritoare fiinţă – cel puţin, aşa cred eu –, începi să cochetezi puţintel cu „viaţa de dincolo de viaţă.”, chiar dacă până atunci nu prea luaseşi în calcul asemenea variantă. Şi atunci parcă s-ar desprinde ceva din tine (ca şi un cablu electric fără sens, vreo mărgeluţă albastră, vreo tablă, oarecum, întemeietoare, din vreun satelit avariat, ieşit din gravitaţie), mă rog, un fel de ceva din tine care va continua să te uite, însă într-o manieră atât de apropiată ţie, ca şi cum tot tu ai fi martorul tăcut al propriei dispariţii…

De ce „Liniştea de dinaintea liniştei”?

Fiindcă aşa mi s-a întâmplat să simt eu, despre mine, vreme de cam patru ani din cei nouă, câţi au fost necesari ca să se închege acest volum de poeme. Într-un fel, un (aproape) jurnal pe nouă ani – distanţa faţă de ultima mea carte de poezie. În definitiv, distanţa dintre literatură (aşa cum o percep eu) şi segmentul de existenţă trăită de mine, în intervalul dintre două volume, mereu, zero. Aşa şi trebuie să fie. Faptul că patru ani m-am simţit deja mort şi alţi cinci ani (neaşezaţi însă aritmetic), m-am simţit extrem de viu, bun prieten şi îndrăgostit, au făcut şi au dat titlu segmentelor acestui volum. De acolo apar şerpuirile dintre Viaţă, Moarte, Prietenie, Singurătate, Preaplin, Deşert şi Dragoste. Şi degeaba ne „regizăm” noi cărţile, fiindcă ele nu se finalizează decât atunci când ne dau de ştire că ar fi împlinite. Volumul ăsta ar fi trebuit să apară acum patru ani. Până nu s-a umplut cu trăirile necesare, nici n-a vrut să audă de tipografie. Iar titlul ăsta, la care m-am tot gândit cu smerenie, a devenit, între timp, inexact. Fiindcă „Liniştea de dinaintea liniştei” nu este numai Tăcerea de dinaintea Marii Tăceri, nici numai Singurătatea de dinaintea Deşertului, dar este şi Speranţa, şi Prietenia şi Dragostea. Este, pur şi simplu, până şi cântecul crestat al cocoşilor ăia, după care mai arunci cu câte o scurtătură, cât de îndrăgostit ai fi tu de natură, când se cam defectează şi nu te lasă să dormi.

Număr de vizualizări :1478


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro