În lipsa noastră de reacţii se află tensiuni şi frustrări neobişnuite

nov. 13th, 2011 | By | Category: Dialogul de carte

De curând, la Editura Tracus Arte a apărut un nou volum de poezie semnat de Nichita Danilov, intitulat “Imagini de pe strada Kanta”, Colecţia “Neo”. “Un volum de excepţie, dovada irefutabilă a unei vigori creatoare de invidiat, cu mici bijuterii poetice”, a scris Alexandru Muşina despre acest volum. Andra Rotaru a dialogat cu Nichita Danilov, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro


“Apocalipsa declanşată pe străzi” predomină anumite străzi. Ce se întâmplă însă pe strada Kanta?

În aparenţă, nimic deosebit. Trec tramvaie, maşini, se ridica praful, vântul mătură frunzele şi chipurile oamenilor, rostogolindu-le în rigole. Desigur, cred că înţelegeţi, este vorba de chipuri lăuntrice, dar şi de măştile pe care fiecare dintre noi le avem întipărite pe faţă. În interiorul lor sufletul arde ca o lampă pe jumătate stinsă, în timp ce, prin orificiile deschise, se revarsă fumul ars al unor vremuri trecute. Măturătorii şi oamenii străzii, alături de haitele de câini, completează acest decor citadin, străbătut de o anumită nelinişte şi nostalgie. Cam aceasta ar fi în mare atmosfera ce învăluie strada Kanta.

Nunta câinilor pe care o observaţi la un moment dat ia o turnură neaşteptată ulterior. Nunta, sacrificiul şi naşterea îşi urmează ca în orice alt regn calea.

E drumul vieţii şi-al morţii şi travaliul pe care îl cunoaşte trupul ducându-şi crucea pe acest itinerar. Simbolul crucii în Imagini de pe strada Kanta e vioara. Iar cel al chinului interior, al degringoladei în faţa existenţei, e muzicantul vagabond, ce bate în lung şi în lat străzile, cântând pe sub ferestrele laminate, căutându-şi un loc de refugiu. Nunta câinilor, dincolo de pitorescul şi grotescu ei, e şi o nuntă cerească… Destinul e dominat de insinct sau poate invers. Ne e dat să avem cu toţii aceeaşi soartă, să parcurgem acelaşi cerc al existenţei, fie că facem parte din regnul vegetal sau animal. Ba chiar şi regnul mineral străbate aceeaşi cale. În acest sens, nunta reprezintă nodul gordian. Punctul de bifurcaţie, unde se termină o parte din destin şi începe un altul, deschis altor perspective.

Cadrul în care se desfăşoară poezia din acest volum se aseamănă cu un cadru pe care şi-l poate alege un regizor, în care recuzita se schimbă, dar locaţiile revin pe parcurs.

Cred că e vorba nu de locaţii, ci de obsesii. De anumite idei şi stări care revin în peisaj, fie şi sub forma unor umbre… Destinele sunt supuse legii hazardului, care, în absurditatea lui, devine previzibil. În ce sens? În sensul că stările noastre au recul în inconştientul colectiv, declanşând anumite întâmplări, pe care gândurile şi trăirile noastre le accesează. Între aceste două lumi există, ca să mă exprim în termeni matematici, o corespondenţă biunivocă. Pentru un ochi avizat, există şi câteva conotaţii livreşti în acest poem, de esenţă existenţialistă… Finalul cu cei şapte căţeluşi roşcaţi născuţi într-un subsol, face trimitere la poemul Cântecul căţelei al lui Esenin, dar sunt şi linii ce se intersectează, cel puţin aşa am eu impresia, cu Omul negru al aceluiaşi poet.

Uneori pasivitatea faţă de un subiect anume poate fi mai intensă decât acţiunea propriu-zisă, de exemplu în poemul “Popas”.

Nu ştiu dacă e vorba de pasivitate sau de detaşare. De o privire ce împinge lucrurile spre capătul perspectivei. Nu spre indiferenţă interioară, ci spre neant. Asta pe de o parte, pe de alta, după cum spuneţi dumneavoastră, pasivitatea creează tensiuni. E un întreg ghem de forţe acumulate în pasivităţile noastre. În lipsa noastră de reacţii se află tensiuni şi frustrări neobişnuite. Care, din când, iau foc…

Care a fost motivul central de la care a pornit închegarea volumului? Cât de dificil a fost să inseraţi notele ironice alături de cele sumbre?

Volumul a fost scris într-o perioadă foarte încordată din viaţa mea. Eram în interiorul unui conflict mediatic. Am avut, la un moment, chiar impresia că se urmăreşte linşajul meu. Asta s-a întâmplat spre sfârşitul anului trecut şi la începutul acestui an. Anul 2010 nu mi-a fost favorabil. Singura realizare a fost publicarea romanului Ambasadorul invizibil, apărut la Ed. Polirom. Scris, în cea mai mare parte, în prima parte a aceluiaşi an. Cu toate că volumul a avut parte de cronici elogioase, s-a scris foarte mult despre această carte, eu nu m-am putut bucura aproape de fel de el. Chiar şi la lansarea care a avut loc la târgul de carte de la Bucureşti nu m-am putut prezenta, din pricina diverselor probleme pe care a trebuit să le rezolv. Încercarea de linşaj mediatic a pus capac peste această stare de lucruri. Eram disperat. N-am avut parte nici măcar de sărbătorile de Crăciun… Dar cum pe lumea aceasta există un echibru în toate, deodată din întuneric a venit şi o rază de lumină pe care eu nici n-am simţit-o. şi atunci am început să scriu din nou. şi spre surprinderea mea, am început să scriu poezie, aproape fără nici un efort. În ceea cea priveşte întrebarea a doua, lucrurile stau destul de simplu. Spiritul uman, chiar atunci când face apel la lucrurile grave, le face prin intermediul ironiei. Trebuie să existe şi un zâmbet în interiorul beznei. Un acord şăgalnic, un scârţâit de uşă, ceva care să spargă şablonul şi monotonia. Altfel, gravitatea ar deveni amorfă. Inserţiile de ironie sunt ca un contrapunct, necesar să schimbe perspectiva. El se naşte natural, în funcţie de cerinţa interioară a textului.

“Dar umbra al cărui trup/e sufletul ce se pregăteşte/să se risipească în lumină?”

Nu ştiu, aceasta-i întrebarea pe care adesea mi-o pun. Poate că noi nu suntem decât umbre ale unui trup alcătuit de nenumărate trupuri. Legat de aceste versuri, e valabilă şi ipoteza: umbră a cărui suflet ne e trupul ce se pregăteşte să intre în ţărână?

Experienţele “a priori” şi “a posteriori” se întâlnesc în fiecare dintre capitolele volumului. Care este rolul „misticului” în rezolvarea dilemelor?

În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, totul e a priori şi a posteriori. Nu există între ele graniţe. Destinul, ca şi timpul, lucrează cu simultaneităţi. Doar percepţia noastră limitată asupra universului face să percepem fragmentar tot ceea ce este linie sinuoasă, dar continuă. Misticul sau metafizicul nu rezolvă dilemele, ci mai degrabă le potenţează, făcându-ne să trăim mai intens misterul… Noi ne naştem şi murim, dar dilemele rămân…

De ce “Imagini de pe strada Kanta”?

Vreme de zece ani am locuit pe această stradă. Acolo am scris, stând în balcon şi având o largă perspectivă asupra intrării în oraş, romanele Tălpi, Maşa şi extraterestrul, Locomotiva Noimann şi Ambasadorul invizibil, apărute la Polirom. Tot acolo am conceput Capetele de rând şi Centura de castitate. Când m-am mutat, în amintirea acelei străzi şi cu nostalgia ei, am conceput şi imaginile de care pomeniţi…

Număr de vizualizări :914


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro