Vechiul Creangă (II)
sept. 8th, 2011 | By admin
Pentru Valeriu Cristea, exegetul la care Eugen Simion se raportează cel mai des (şi de multe ori, într-o fertilă polemică), lumea lui Creangă e lumea personajelor lui. Scanarea fiecăruia dintre ele aduce în prim-plan şi cel mai mărunt episod, şi cea mai firavă manifestare exterioară.Totul devine important, la nivelul faptelor colectate minuţios. Pentru Eugen Simion, mai relevante decât faptele personajelor şi episoadele în care ele sunt angrenate se dovedesc strategiile (auto)ficţionale ale lui Creangă, modalităţile lui compoziţionale şi modulaţiile sale ironice. Operând la paliere diferite ale unor texte pe care praful nu s-a pus deloc, cei doi critici, de fapt, se completează. Semnificative sunt şi lecturile lor, atât de diferite, din Moş Nichifor Coţcariul. În timp ce Valeriu Cristea reabilitează imaginea „băbătiei” ponegrite cu skepsis de harabagiu, sancţionându-l moral pe acesta pentru lipsa de caracter, Eugen Simion înclină balanţa exact în sensul discursului aluziv şi finalmente câştigător al experimentatului călător.