Un nou bir: Culturăritul

aug. 22nd, 2010 | By | Category: La Țintă!

Privitul din balon, dispreţul politicienilor la adresa creatorilor de cultură, ar putea fi psihanalizabile. Cei ce nu pot construi ceva durabil îi urăsc pe cei care pot. Şi îşi disimulează ura uitându-se la aceştia din urmă ca printr-un perete de sticlă. Însă percepându-le astfel atitudinea, ar însemna să le acordăm politicienilor circumstanţa atenuantă rezultată dintr-un amestec de neputinţă şi invidie, omenesc, în fond, chiar dacă nu mai puţin amendabil. Experienţa ultimelor două decenii ne arată altceva. Atitudinea despre care scriam mai sus ţine de suficienţă şi ignoranţă. Nu mă număr printre cei ce idealizează perioada interbelică. Pasiunea pentru istorie m-a făcut să citesc destul ca să pot separa lumina de umbrele respectivei perioade. Un adevăr rămâne, însă, înainte de toate, de netăgăduit: politicienii români aveau atunci educaţie şi clasă.

Prin tradiţia de familie, prin şcolirea serioasă în ţară şi în universităţi europene de prestigiu, ei nu numai că preţuiau cultura şi pe creatori, nu numai că erau, cum se spune, consumatori de cultură, nu numai că practicau mecenatul, dar ştiau foarte bine că a nu-i respecta şi susţine pe cei ce creează cultură înseamnă erori uriaşe, cu atingere gravă adusă identităţii naţionale. Exemplele normalităţii, în fond, a acestei atitudini sunt multe şi de notorietate. Nu e nici spaţiul, nici timpul să zăbovesc asupra lor.

Ceea ce se întâmplă azi (un azi pregătit parcă de două decenii) e unul din fix-inversurile despre care scriam în editorialul trecut. La vreme de criză, primii supuşi “revizuirii” sunt creatorii de cultură vie. Asta da lovitură strategică, ăsta da început de program anti recesiune! Nu pot să uit fervoarea cu care, în dârdora disponibilizărilor, guvernanţii şi-au ochit, la fix!, inamicii cheltuitori. S-au închis, dintr-o trăsătură vioaie de condei, reviste, instituţii muzicale, erau la un pas de închidere teatre cu tradiţie şi companii de balet. Că s-a revenit, târâş-grăpiş- asupra aberantei hotărâri nu scade iresponsabilitatea gestului. În fine, au fost depistaţi cei care pot, prin fiscalitate “absolut necesară”, să redreseze bugetul crizat al statului. Beneficiarii de drepturi de autor! Să nu ştie oare guvernanţii că asemenea drepturi, din care majoritatea creatorilor de cultură trăiesc la limita subzistenţei, sunt, atunci când autorul le primeşte (caz fericit!) foarte mici? Că ele ajung la destinatar cu întârzieri de luni, uneori chiar de ani?

Să luăm exemplul scriitorilor. Pentru o pagină de poeme inedite publicate într-o revistă de profil, autorul primeşte, peste vreo lună, două, echivalentul (deja impozitat!) a vreo 12-14 pâini. Pentru un volum de poeme, atunci când nu vine autorul cu bani de acasă ca să-l editeze, drepturile de autor sunt (gata impozitate!) de maximum 300 de lei. Şi procentul (iluzoriu) de 10% din vânzări (la un tiraj ce variază între 300 şi 500 de exemplare!). O dată la doi, trei, cinci, zece ani…Să nu mai vorbim despre faptul că după o muncă, uneori de un deceniu, romancierul primeşte ca drepturi de autor cam 500-800 de lei şi amintitul procent din vânzări, la un tiraj de maximum 1500 de exemplare (alt caz fericit!).

Să nu fi ştiut toate acestea guvernanţii? Atunci e grav, pentru că au dat o lege pe al cărei efect benefic pentru redresarea bugetului tocmai mizează şi sunt dispuşi să o aplice până-n pânzele albe. Sau poate cred (cu cele mai bune intenţii, fireşte!) că în România dreptul de autor pentru un produs cultural este echivalentul celui aproape 1 milion de euro pe care un anume minister e gata să-l plătească pentru “frunza turistică” de promovare a frumuseţilor patriei? Ei da, “de puţin” (cum spun, până la saturaţie, cronicarii sportivi), cât valoarea financiară a Premiului Nobel pentru literatură!

Pot să-i asigur pe guvernanţi că nu vor colecta o asemenea sumă prin dubla impozitare a drepturilor de autor nici în două decenii de-acum înainte. Când, ori va fi trecut criza, ori vom fi trecut cu toţii… (Ar exista, totuşi, o soluţie care să-i avantajeze pe creatorii culturii vii din România aflată de prea multă vreme în degringoladă. Aceea a “catindatului”  lui I.L Caragiale- nici remuneraţie să nu primească, dar nici impozit să nu plătească.) Şi-atunci, de ce se agaţă cu obstinaţie guvernatorii de o asemenea lege păguboasă? Chiar la o repede ochire, de bun simţ, există un singur răspuns. Din ignoranţă şi dispreţ. Ambele au născut un nou bir, culturăritul. Cu toate conotaţiile termenului care, în haine noi, resuscitează practici de Ev Mediu. Un fleac! (Încă o dată) ne-au ciuruit!

Cornelia Maria SAVU

Număr de vizualizări :1061


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro