Scriitorul Alexandru Petria a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text despre prozatorul mexican Guillermo Arriaga şi despre scriitura sa. Mai jos redăm integral textul lui Alexandru Petria.
Dacă nu-mi dădea o cunoştinţă „Retorno 201”, poate că nu aveam habar cum scrie mexicanul Guillermo Arriaga. Auzisem de acest prozator că este unul important, că nu e dus la biserică, că viaţa din agitata sa ţară musteşte în paginile sale, crudă şi nemiloasă. Ca un foc de pistol într-o noapte plină de stele, când frumuseţea evidenţiază şi mai mult, prin contrast, sordiditatea.
Acţiunea povestirilor se petrece pe una din străzile imensului şi haoticului Ciudad de Mexico, de unde şi numele cărţii editate de „Vellant”.
Personajele lui Arriaga, fie doctorul del Rio, fie văduva Diaz, fie Vikingu sunt memorabile, interesante. Scriitorul nu plictiseşte, ţine tot timpul trează atenţia cititorului, fără moralizări, fără filozofări inutile, consemnează şi nu-şi dă cu părerea. Şi consemnează cu o ştiinţă a scriiturii de invidiat.
Alături de un interviu cu Arriaga, realizat de Marius Chivu pentru „Dilemateca”, am găsit o prezentare a sa: „Guillermo Arriaga (n. 1958, Ciudad de Mexico) este scriitor, scenarist, regizor şi producător. Este licenţiat în Comunicare şi are un masterat în Psihologie, la Universitatea Ibero-Americană, unde a predat cursuri de media, înainte de a se alătura Institutului Tehnologic din Monterrey. Guillermo Arriaga este scenaristul filmului nominalizat la Oscar, Amores Perros (regia Alejandro González Iñárritu, 2000). A mai fost nominalizat la premiile BAFTA pentru cel mai bun scenariu cu 21 Grams (regia Alejandro González Iñárritu, 2003) şi a primit premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de film de la Cannes (2005) pentru The Three Burials of Melquiades Estrada (regia Tommy Lee Jones, 2005), film în care a jucat şi un rol secundar. Filmul Un dulce olor a muerte (regia Gabriel Retes, 1999) este o adaptare după romanul său omonim. În 2007, la Festivalul de film Sundance a avut loc premiera filmului El Búfalo de la Noche (regia Jorge Hernandez Aldana) o altă adaptare după un roman omonim. Cel mai nou film al său (pentru care semnează regia şi scenariul), The Burning Plain (2008), le are în distribuţie pe Charlize Theron şi Kim Bassinger. Cărţile sale au fost traduse în peste zece limbi, inclusiv în română. Editura Vellant i-a publicat romanele Un dulce miros de moarte (traducere de Olivia Petrescu, 2008) şi Escadron Ghilotina (traducere de Liliana Pleşa Iacob, 2008), precum şi volumul de povestiri Retorno 201 (traducere de Liliana Pleşa Iacob, 2010).”
Guillermo Arriaga este un scriitor cu a cărei operă nu mi-ar displace să mă mai întâlnesc.
Alexandru Petria
iată cum fabulosul szanto, alias alexandru petria, încearcă să cureţe scamele de de reverul criticului Marius Chivu, cel care, anul trecut, în Dilema veche ( 11 august 2010) i-a catalogat „opera”, pe bună dreptate, pornografică:
Un pornograf indecent
● Alexandru Petria, Zilele mele cu Renata, Editura Tritonic, 2010
Zilele mele cu Renata ar putea avea mai toate calităţile unui roman pornografic. În primul rînd, n-are intrigă, numai situaţii.
Protagonistul, pe nume Marius, face sex (o vreme, nişte zile – de unde şi titlul) cu Renata „Fese Crispate“, o ţigancă măritată şi mamă a doi copii, dar şi cu iubitele celor doi prieteni ai săi. În al doilea rînd, totul se întîmplă abrupt, fără nici un fel de preludiu narativ şi fără motivaţie psihologică, întrucît, cum ar zice Umberto Eco, în pornografie personajele n-au voinţă proprie, se oferă în mod automat oriunde, oricînd, în orice combinaţie: bărbaţii au la îndemînă o erecţie, iar femeile îşi desfac picioarele. Apoi, personajul masculin este viril, tupeist şi misogin. Este tot ce se vede din prestaţiile lui şi, oricum, de alte calităţi nu e nevoie. Aceasta ar fi partea de conţinut, dar şi stilistic opera lui Alexandru Petria respectă canoanele genului: frazele sînt scurte (în general enunţiative, fără propoziţii subordonate), simple (alcătuite din vocabularul cotidian), fără ambiguităţi de limbaj (tropii sînt reduşi la comparaţii, iar metaforele, cînd există, au cel mai mic grad de impertinenţă semantică). Apoi, romanul nu este întins: are cu totul 100 de pagini şi este structurat pe capitole de una-două pagini, astfel încît să poată fi citit repede şi în reprize scurte.
Cu toate astea, romanul lui Alexandru Petria nu este cîtuşi de puţin pornografic. Din cîteva motive. Mai întîi, nu conţine sex. Scenele care trebuiau să facă sarea şi piperul cărţii nu se întind pe mai mult de două rînduri: sexul nu e descris, ci enunţat. Iată toate scenele de sex din acest porno-haiku-roman: „Mi-a luat sexul între buze“, „Îmi vîr limba în ombilic“, „Îmi tot săruta sexul“, „Vrea să-i dau limbi, îi dau“, „M-a masturbat“ şi, ultima, „I-am introdus 3 degete în anus“. În al doilea rînd, romanul evită, totuşi, clişeele pe care Nabokov le considera caracteristica principală a literaturii pornografice („pornografia este o copulaţie de clişee“). Protagonistul fiind scriitor, sînt introduse în roman articole cvasipolitice şi foarte scurte povestiri, doar unele erotice, pe care le scrie sau care îi sînt deja publicate într-o revistă numită Observator. În general, pornografia nu se complică cu astfel de artificii narative, iar dacă acceptă povestirea în povestire, textele trebuie să fie, mereu, de aceeaşi natură. Însă mai mult decît de sex, protagonistul cărţii este mai preocupat de cariera şi destinul lui de scriitor de povestiri. Se visează scriind, dar s-a blocat după prima frază atunci cînd a început un roman. „Blocaj total. Îmi reuşeau povestirile, în schimb“, crede el, a cărui concepţie despre literatură este una mediocră, de vreme ce consideră povestirile inferioare ca gen romanului: „Aveam ambiţia să scriu cel mai tare roman românesc de după 1989. Cu povestirile îmi făceam mîna.“ Prietenii lui sînt tot scriitori: unul este critic literar şi, din cînd în cînd, îi mai dă cîte un feedback la povestiri, celălalt este dramaturg. Dintre toate povestirile reproduse în roman, antologică (prin stupiditatea ei, fireşte) este confesiunea intitulată „Eu şi bateriile“, în care Eu este Dumnezeu, iar bateriile – oamenii. Începe aşa: „Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sînt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe cînd eu mă gîndesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă“. Interesant – sună replica avizată a prietenului critic literar. Singura calitate a cărţii lui Alexandru Petria este umorul involuntar.
1. A cita pe cineva nu înseamnă a „peria”. Dar e nevoie de inteligenţă pentru a face deosebirea.
2. Marius Chivu ar putea să devină un critic bunicel, dacă ar lăsa superficialitatea la o parte. Despre aceeasi carte a scris Daniel Cristea-Enache, un critic-critic, nu ca Chivu: „“După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals- proletare, adică după 1989/ 1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică? Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa.”
Există o maşină care ne spală minţile! De multe ori, noi, alimentăm de bună voie acea maşină. Căutăm la aţii, ceea ce noi nu putem crea. Importăm ce nu ni se potriveşte. Exportăm, coborâm, izolăm, îndepărtăm sau distrugem, ceea ce avem nevoie. Scriem despre mizerie, visănd la curat şi invers. Suntem murdari şi ne dăm curaţi. Ieşim pe piaţa Europei şi-a Lumii, cu mizeria din noi, recreată cu mare artă. Unii se laudă între ei, formând grupuleţe pe diferite reţele de socializare. Ei cred că intră în istorie. Alţii însă cu ei se joacă ! Sunt şi cei care se autolaudă. Lor le lipsesc specatorii din piaţa publică, ori îşi recită discursul în încăperi goale. Unii scriu pentru ca să fie băgaţi în seamă. Cei ce scriu, numai de realitatea crudă nu le arde. Le este frică, toarnă tone de poezie sau proză scurtă despre dragoste. Repetă trecutul, dar mult mai prost. Suntem un popor iubitor, dar de ceva vreme, am devenit mai mult profitor. Sunt şi aceia pe care libertatea ia trasformat în sex, pentru că, găndesc numai cu el. La noi în România cea mai mare parte a bărbaţilor, nu au coloană vertebrală. Au rămas cu ea îndoită şi nu are cine să le-o îndrepte. Cei tineri nu o mai au, încep să devină roboţi. Cum poţi să-ţi dai cu părerea despre o ţară în situaţia în care nu ai trăit, muncit şi simţit pulsul vieţii din acea ţară? De ce trebuie să căutăm prea departe, când sub ochii noştri găsim? Comparăm ceea ce scriem noi sau ceea ce facem, cu ceea ce fac alţii. Aproape întodeauna copiem sau scoatem ceva mai prost. Putem oare să ne reinventăm?
Viorel Muha
în textul citat, Daniel Cristea Enache a pus o întrebare clară, capcană , pe care szanto nu o vede din cauza fuduliei: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică? Şi diferenţa s-a văzut, prin enunţul lui Chivu: ” Zilele mele cu Renata ar putea avea mai toate calităţile unui roman pornografic. În primul rînd, n-are intrigă, numai situaţii.” Aşa că, zilele mele cu renata e carte execrabilă!
De ce trebuie sa intelegem minti bolnave ? Poate avem alte lucruri mai bune de facut.
Cartea aceasta este o mizerie. Este prima carte pe care am aruncat-o la gunoi. Si asta dupa ce am dat bani buni pe ea . Fara reducere.