Scriitorul Alexandru Petria a trimis AgenţieideCarte.ro un text despre receptarea literaturii poliţiste la noi printr-un excelent studiu de caz: romanul „Atac în bibliotecă” scris de George Arion.
O groază de intelectuali strâmbă din nas când aud de literatura poliţistă. E o prejudecată, dacă nu o prostie. Mie îmi place, chiar am început să scriu în clasa a VIII-a un asemenea gen de roman, unde până la pagina 100 de caiet dictando m-am descotorosit de vreo 10 personaje, imaginându-mi moartea lor cât mai atroce, cu un evident sadism juvenil. Tot în aceeaşi perioadă, citeam, ca într-o beţie, ziua şi romanul, autori străini ca Hammett, Chandler, Christie şi alţii, deşi mă aştepta examenul de intrare în liceu. Nu cred că mai este necesar să zic că-mi era greaţă de romanele cu miliţieni. După nu mult timp, am descoperit o carte care mi-a fisurat credinţa că în materie de literatură poliţistă românii sunt în stare doar de tâmpenii. A fost în 1983, şi e în cauză romanul „Atac în bibliotecă” al lui George Arion. Volumul arăta penibil ca obiect, nu te atrăgea prin nimic, însă, intrând în text, am uitat de inconvenientul graficii şi de mizerabilitatea hârtiei, captivat de talentul autorului. Arion avea o alonjă specifică textelor scrise dintr-o suflare, care te lua ca un val, conducea intriga magistral, scăpăra de umor, n-o lălăia cu volute inutile, mergea direct la punctul ochit.
Reeditată după 27 de ani, la Crime Scene Publishing, „Atac în bibliotecă” îşi păstrează frumuseţea şi puterea de seducţie. Ziaristul Andrei Mladin, inubliabilul detectiv amator din el, n-a îmbătrânit deloc.
Arion se întreabă în postfaţa volumului: „Cum o vor recepta tinerii de azi, care nu ştiu decât din auzite despre modul în care am trăit înainte de 1990? Vor mai gusta ei poante precum: „Ce-i mai rece decât apa rece? Apa caldă, fraţilor?”, „S-a dat Dero în colţ. Şi motanii au început să-şi facă provizii.”, sau vor şti ce pagubă însemna să spargi o sticlă de ulei din raţia pe care o primeai lunar, sau aluziile la lipsa de lumină dintr-un oraş de peste un milion de locuitori? Vor pricepe ei savoarea propoziţiei „Am încheiat citatul”, propoziţie obligatorie pentru oricine cita din „magistralele” cuvântări ale Tovarăşului? Vor mai fi interesaţi de argoul pe care l-am folosit, o raritate în acea vreme, în timp ce ei au azi un limbaj atât de slobod?” Alături de Arion, nu ştiu 100% ce răspunsuri să dau la aceste întrebări. Mă abţin. Mai ales că-mi sunt opaci băieţii „cu muci în freză”, vorba lui Călin Popescu Tăriceanu, ori cei cu creierele răvăşite de iarbă.
La prima lectură, atunci, în griul anilor 80, „Atac în bibliotecă” a reprezentat pentru mine, ca şi pentru cercul prietenilor mei, şi un act de dizidenţă faţă de regim. Da, aţi citit corect. Dizidenţă. Prin personaje, prin tematică, prin abordare.
Cu „Atac în bibliotecă”, George Arion şi-a rezervat un loc sigur în istoria literaturii române.
Alexandru Petria
