Editura Tracus Arte continuă seria aparițiilor editoriale dedicate literaturii contemporane, poeziei, eseului și edițiilor de patrimoniu. Printre volumele aflate în pregătire se numără romanul „Meciul lui Michael Zwischen” de Mariana Gorczyca, iar dintre titlurile recent sosite de la tipar se regăsesc volume semnate de Andrei Mocuța, Marius Pădurean, Dorian Stoilescu, Oana Șerban, Gabriela Toma și Luís Vaz de Camões.
În pregătire:

”Meciul lui Michael Zwischen”, de Mariana Gorczyca
Ilustrații: Beatrice Ungar
E ca o navetă „Meciul” ăsta: între ţări, între oraşe, între castele, între ape, între identităţi. Între rigorile (plus prejudecăţile) germane şi acomodarea balcanică. Între copilărie şi maturitate. Între educaţia din noua casă şi risipirea ei în preajma celei vechi. Meciul lui Michael Zwischen este aparent o poveste fără eroi (şi, tot aparent, fără bestii). Nimeni nu are contur de nufăr şi aripi de albatros. Oamenii din carte sunt aidoma celor din viaţă, cu umbre care le atacă raza de lumină, cu gesturi pe care le regretă sau nu, cu şovăiri şi clătinări pe drumul care le poate deveni destin. Şi descoperi, la final de poveste, că există totuşi o convertire pe care poate că n-ai fi bănuit-o la început: cea a lui Heinz Zwischen, tatăl de împrumut al puiului de ţigan Mihai / Michael, în slujba unui bine care-şi lasă urma în minţile noastre printr-o poezie-epitaf. O poezie scrisă de / pentru Heinz, pe care Michael o prelungeşte înapoi în viaţă, alegând să intre voluntar în război de partea asupritului ucrainean în lupta lui cu Anticristul.
Radu Paraschivescu
Volume sosite de la tipar:

”Iubirile pierdute ale lui Richard Brautigan (o biografie în versuri)”, de Andrei Mocuța
Într-o zi un om a suferit. Și în altă zi a suferit iar. Apoi a trăit. În timpul ăsta a scris. Apoi a schimbat literatura și a călcat mereu pe singura podină care scârțâia în drumul său către Magnum 44. Numele său este Richard Brautigan. Apoi un alt om a simțit și a trăit și a citit cu atenție. Și a scris. Poate poezia să recompună o viață? Și, până la urmă, ce e poezia? În cazul acesta aș spune că e asumare. Nu a unei biografii, ci a unei stilistici. Numele celui de-al doilea om este Andrei Mocuța. Și aceasta este opera lui. Rarisimă ca act poetic, ca act estetic, ca act monografic, ca act. Brautigan a schimbat regula, Mocuța, prin propria regulă, ne arată cum și de ce.
Cosmin Perța
Iubirile pierdute ale lui Richard Brautigan – Andrei Mocuța

”Filmul meu de Pintilie”, de Marius Pădurean
Pintilie era tatăl poveștilor despre toate familiile țării, era dumnezeul necunoscut al fiecărui cartier, era dumnezeul adevărului absolut despre o întreagă națiune.
Ce vedea, aia îți arăta. (Astfel, atât televizorul, cât și ecranul de la cinema erau acum oglinzi, oricât și-ar fi dorit comuniștii ăia să te mintă frumos cu propaganda lor.) Poveștile lui, povești mici, erau dureroase pentru că nu erau ficțiune.
Erau povești din viață.
Sigur, la orice moment al zilei, undeva, prin țară, era cel puțin unul (de obicei mult mai mulți) căruia viața i se întâmpla exact așa cum spunea Pintilie povestea pe ecran. Ăsta era marele secret, ingredientul de bază – că, orice spunea, se putea întâmpla oricui, oricând, sau s-a întâmplat deja, sub o formă sau alta.
Filmul meu de Pintilie – Marius Pădurean

”Cel ce nu poate iubi”, poezie de Dorian Stoilescu
Paradoxal în fascinația pe care poemele lui Dorian Stoilescu au exercitat-o din prima clipă asupra mea a fost raportul – contradictoriu și, în același timp, armonios și neliniștitor ca o aură – dintre indiferența formei și sfâșietoarea implicare sufletească și intelectuală, și chiar fizică (pentru că o durere este întotdeauna ceva fizic) a conținutului. Un poet metamodern căruia îi pasă de tot ce vede, de tot ce
simte, de tot ce încearcă să înțeleagă sub imperiul unei aproape insuportabile intensități. Poeme de emigrație, poeme de țară, poeme de revoluție, poeme de dragoste – ceea ce apare evident la lectură este urgența lor implacabilă, faptul că trebuiau scrise, că autorul lor nu avusese de ales, că fusese obligat să o facă și, dacă nu ar fi găsit cuvinte ca să se exprime, ar fi folosit pietre sau bucăți de lavă.
Ana Blandiana
Cel ce nu poate iubi – Dorian Stoilescu

”Soare peste Auschwitz. Despre iertare și impardonabil”, de Oana Șerban
A fost soare peste Auschwitz. Nu l-am văzut eu, nu l-au trăit șase milioane de oameni, dar a fost întotdeauna acolo. A strălucit cu mai mult curaj după iulie 1944, și-a recăpătat locul pe cer în ianuarie 1945; mulți nu l-au găsit nici azi. Ei sunt cei care trebuie să știe, și mai apoi să creadă, vorba Annei Frank, că poți să vezi lumea din pod și de la Auschwitz. Adică poți să ierți.
Viața post-Holocaust nu înseamnă că antisemitismul s-a încheiat, nici că lumea
evreiască e scutită de ură, atât din afara, cât și din lăuntrul ei. Însă dacă rămâne ceva după Auschwitz, sunt convinsă că lumea cu care ne alegem e una în care se va muri mai blând, se va ierta mai puțin și se va iubi mai mult. Lumea asta va fi frumoasă atât cât încape în ea iertare, iubire și, vorba lui Camus, o moarte fericită. Pentru foarte puțini oameni, aceeași lume va fi sublimă pentru că ei pot ceva ce niciunul dintre noi, în rest, nu poate. Să ierte, fără ca prin asta să iubească mai puțin. Aceasta este o carte despre impardonabil, cu toate neîmpăcările lui, fără a fi despre resentiment. O carte care pune morala în disconfort, chestionând ce se întâmplă atunci când iertarea poate deveni un gest imoral și ce înseamnă că lumea post-Holocaust este una a impardonabilului? Așa s-au născut aceste rânduri, fără ca prin paginile de aici să reiau ceva din ceea ce face obiectul meditațiilor mele despre spațiile concentraționare, atrocitățile în masă din secolul XX, lagăre și gulaguri, despre genealogia antisemitismului și locul ei în rândul originilor totalitarismului.
Oana Șerban
Soare peste Auschwitz – Oana Șerban

”Lumina de rezervă”, poeme semnate de Gabriela Toma
odihna
setea face ca oamenii să ajungă la inima deșertului.
la rândul meu,
aud doar sunetele viorii și loviturile de baston ale Orbului
care traversează Plaza Lerdo pentru cafeaua neagră și tare,
mă întorc în Mexic pentru femeia cu două inimi
și doctorul care salvează
o viață pentru a o prelungi pe a sa.
drumul este abrupt. nu pot lua cu mine pe nimeni.
rolul oricărui om în viața mea s-a sfârșit.
la ora asta nu va mai trece nimeni pe aici,
la ora asta nimeni nu așteaptă să plouă în Xalapa.
Lumina de rezervă – Gabriela Toma

”Sonete”, de Luís Vaz de Camões
Ediție bilingvă.
Traducere din limba portugheză de Adrian Vasiliu
Ilustrații de Mircia Dumitrescu
Redă-i crinului alb albul curat,
Și rozelor culoarea purpurie;
Dă-i soarelui ‘napoi lumina vie
Din ochii ce condamnă la furat.
Sirenei dă-i, din glasu-i minunat,
Cadențele în dulce armonie;
Redă-le harul Grațiilor, fie
Și fiindcă plâng că liniștea le-ai luat.
Frumoasei Venus, înapoi splendoarea;
Minervei mintea, arta, iscusința;
Dianei, meritata neprihană.
Iar tu renunță-n urmă la grandoarea
Acestor daruri; și rămâi ființa
Care chiar ești, adică inumană.
Partea superioară a formularului
Partea inferioară a formularului


