Noul roman al prozatoarei Andreea Nanu este o meditaţie despre naşterea misterioasă a cărţilor şi invită, în prezentul dezvrăjit, la redescoperirea marii literaturi. Lansarea romanului va avea loc joi, 2 aprilie, de la 17.30, la Cărtureşti Modul (Arhitectură).
Andreea NANU: Romanul „Manuscrisele nu ard” mi-a fost inspirat de replica misterioasă a personajului Woland, din romanul Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov. Într-adevăr, îmi doresc ca manuscrisele să fie indestructibile iar poveştile pe care le spunem să ne supravieţuiască. La început a fost Cuvântul. Vreau să cred că tot cuvintele ne vor purta mai departe şi ne vom salva prin cărţi, aşa cum reuşesc să se salveze personajele mele, Melek şi Francisca, în arca bibliotecii din casa Mavrocordaţilor. M-am întrebat adeseori în ce limbă ar putea fi scrisă o carte care să trăiască pentru totdeauna? Poate în limba simplă a păsărilor pe care o cunoştea Sfântul Francisc. Cred că providenţa m-a ajutat să închei romanul chiar în acest an, dedicat Sfântului Francisc! Poate că tot el mi-a şoptit numele personajului, Francisca, în timpul unei călătorii la Assisi. Când am văzut, de departe, cetatea albă Assisi ridicată pe versantul muntelui Subasio, dominând valea Umbriei adâncită într-un limb al tăcerii împăcate, m-am gândit imediat la privirea nobilei Lucrezia Panciatichi, aleasă drept copertă, şi la misterioasa insulă a lui Prospero care, pentru mine, este însăşi imaginea metaforică a Literaturii! Când am privit de aproape medalionul pe care-l poartă la gât Lucrezia lui Bronzino, am citit inscripţia „Amour”…semn că, fără iubire, nu te poţi apropia de cărţi.
„Manuscrisele nu ard” este un roman despre literatură, o carte despre cărţi. La capătul a 13 ani de la debutul meu literar şi după 13 cărţi publicate, în care am trecut de la proză, la dramaturgie, la cronica de spectacol şi apoi la traducere, mi-a venit ideea unui roman în care personajul principal să fie Cartea, ideea de literatură ca ficţiune în ficţiune, cum ar spune Borges, pornind de la faimoasele lui labirinturi. La fel ca Borges, tind că cred că cel mai impresionant labirint este biblioteca; o insulă a cărţilor care, asemeni insulei lui Prospero din Furtuna lui Shakespeare, ne poate salva de la naufragiu! Reflecţiile lui Melek despre sensul ficţiunii sunt ramificate prin trimiteri la marea literatură – în special Borges, Márquez, Mann, Woolf, Bulgakov, Nabokov, Calvino, Llosa, Murakami, Oz, Kundera, Cehov, Rilke, Kafka, Paler, Tournier, Proust, Shakespeare; este literatura care m-a format şi m-a încurajat să scriu. Revelaţia pe care cărţile i-o prilejuiesc lui Melek reprezintă şi un comentariu implicit la faptul că astăzi trăim într-o epocă a „post-literaturii”, cum profetic anunţase Alain Finkielkraut, în care cărțile par să nu mai deţină un rol ordonator. Manuscrisele nu ard reprezintă „reacţia” mea la această criză a sensului, a ierarhiei valorice autentice pe care cartea pare să n-o mai poată impune. Romanul invită cititorul la redescoperirea literaturii ca exercițiu estetic şi critic, ca perspectivă şi aventură a gândirii și, mai ales, ca formă de apropiere de oameni, dincolo de orice diferență sau fractură, în spaţiul împărtăşit al Memoriei culturale, prin puterea vindecătoare a Poveștii.
Cărţile se hrănesc din vieţile noastre! Cred că Montaigne are dreptate atunci când spune că noi înşine suntem materia cărţilor noastre. Am vrut să readuc la viaţă amintirea unui sat care locuieşte în mine din cele mai vechi amintiri, legate de portretul bunicului Nicolae care, întocmai ca personajul Onder cel orb, era un mare povestitor în neamul nostru. El mă făcea să cobor în lumi labirintice, misterioase, de care mi-au amintit mai târziu realismul magic al lui Marquez şi Allende. Totul începe în copilărie. Timpul, mai ales al literaturii, este un timp circular, mitic, al marilor întoarceri; ca Îngerul lui Paul Klee, Angelus Novus, timpul literaturii zboară cu aripile deschise spre viitor, dar cu privirea întoarsă spre trecut.
„Drept să vă spun, nu mă aşteptam să mă întorc tocmai acum în satul alor mei. De la o anumită vârstă, orice întoarcere este asociată cu o moarte, cu un eveniment tragic, mai ales pentru că nimeni din familie, nimeni tânăr vreau să spun, nu alesese să ducă mai departe povestea neamului nostru de tătari. Mama îmi povestea, în nopţi fantastice, coborâte parcă din lumile Şeherezadei, despre Onder, străbunicul care venise din Cadrilater pe vremea războiului. Copilul rămas orfan sosise adus pe spinarea unui măgăruş în Canlia şi apoi luat de o familie de români. Onder, cu toate că era de alt sânge, era cel mai mare dintre copii şi pentru poveştile lui – posibil ca, la vârsta aceea, toate să fi fost mai degrabă inventate decât trăite – îşi câştigase apelativul de Nenea, confirmându-i autoritatea în familie. Onder avea darul poveştilor şi cu ele culca la pământ orice împotrivire, orice răzmeriţă. Cuvintele lui potoleau până şi norii sau, după cum era nevoie, puneau stavilă secetei. De la el am auzit prima oară cuvintele misterioase, unduitoare ca un dans din şolduri, Canlî Dere sau Kanlıköy cum îi spuneau turcii satului nostru şi care însemnau „valea însângerată”, în amintirea unei cumplite bătălii ce se dăduse chiar acolo, aproape de noi, dar într-un atunci îndepărtat, de care nu-şi mai amintea nimeni. Ajunsese un fel de înțelept al satului, acel copil Onder care venise purtat de măgăruş, nimeni nu ştia exact de unde, cu toate lumile misterioase ascunse în el. „Barabas a venit la noi pe mare, a scris Clara cu caligrafia ei delicată.” Totul se deschide astfel, ca-n emoţionantul început al Casei spiritelor, cu sosirea eroului, personajul aparent anonim în jurul căruia se va ţese întreaga poveste. Străbunica l-a urmat pe vreme de război sau de pace, ţesând ceea ce el povestea. Meșteșugul pe care avea să-l moștenească și bunica. Perdele, pleduri, covoare, basmale pentru femeile din sat, toate aveau ceva din poveştile lui Onder. Hagi Onder, îi spuneau la bătrâneţe, pentru că străbunicul călătorise la Mecca, dar şi la Ierusalim şi în Crimeea. Povestea despre palatele vechilor hani şi despre turmele care străbăteau nisipurile aride, sub privirile de foc şi catifea ale păstorilor. Adusese şi câteva fotografii, roase pe margini de cât le învârtise printre degetele lungi şi noduroase, laolaltă cu ciubucul parfumat. Casa de la Canlia, acum devenită o casă a spiritelor, fusese ridicată de Onder ca dar de nuntă pentru străbunica Nasiha. Nu dansase ea oare, ca răsplată pentru dar, în unduirile zurnalei şi ale daulului, în timp ce Onder visa fermecat, înghiontit de nuntaşii adunaţi în faţa tăvilor pline de baclavale, sarailii şi ceai negru, parcă distilat din ciorchinii amari şi parfumaţi ai nopţii?”
(fragment din Manuscrisele nu ard)
Romanul Manuscrisele nu ard are un final deschis. La fel ca Literatura! Întrebările pe care le formulează nu aşteaptă neapărat răspunsuri, rămânând o călăuză în aventura nesfârşită a scrisului.
„Ce promite scrisul? Italo Calvino m-a învățat că nu promite adevărul, ci doar că povestea poate fi spusă. Ar trebui să-mi fie de-ajuns. Literatura nu minte, dar se răzbună dacă o confundăm cu viaţa adevărată. Asta am şi făcut, i-am dăruit viaţa mea. Viaţa mea în schimbul puterilor ei miraculoase; iar ea mi-a dăruit totul, mai puţin dragostea. Tot ce era mai greu, în afară de iertare. Căci a ierta nu este o putere supranaturală, ci o forţă a sufletului. Dar taina aceasta…Prospero a înţeles-o abia după ce şi-a frânt bagheta magică, aruncând-o în mare. Fără să renunţe la cărţi.”
(fragment din Manuscrisele nu ard)
***
Andreea Nanu (născută în 1981) este prozatoare, dramaturg, critic de teatru și film, autoarea rubricii de teatru „Cum vă place” (Radio Trinitas), membră a Uniunii Scriitorilor din România. A debutat cu tetralogia AnoTimpurilor la editura Eikon, în 2014. Romanele Ziua cea mai albă(Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc(Vara) și Timpul splendorii(Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale anotimpurilor, ghidată de jocul memoriei și noblețea poveștii. În 2015 a lansat un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, Cartea cuvintelor chivot. În 2017 a lansat romanul Scrisoare pentru Ida, în 2018 romanul Noapte americană, iar în 2019 romanul Custodele. Volumelele consacrate teatrului (2021), Cum vă placeşi Eternitatea. Şi încă o zi. Teatrul lui Andrei Şerban,cuprind cronica de teatru, operă și film, publicată în perioada 2017-2020 în Revista 22, fiind o invitație deschisă la redescoperirea spectacolului ca „artă a bunei întâmpinări”. Volumul Teatrudin 2023 întregeşte trilogia dedicată dialogului dintre teatrul viu şi teatrul restaurat, din perspectiva dramaturgului. A participat cu romanul Peacocks’ Housela London Book Fair şi cu romanul Oscar et Idala Festival du Livre, Paris. Romanul Manuscrisele nu ard(Eikon, 2026)este o meditaţie despre miracolul naşterii cărţilor şi invită, în prezentul „dezvrăjit”, la redescoperirea marii literaturi.
