Participarea Editurii Tracus Arte la Salonul Internațional de Carte Bookfest Chișinău 2018

aug. 28th, 2018 | By | Category: Agenda de carte

În perioada 29 august – 2 septembrie 2018, Editura Tracus Arte va participa la cea de-a treia ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest Chișinău 2018 cu peste 100 de titluri, toate aflate la reducere de 30%. 2018 este anul în care Editura Tracus Arte serbează 10 ani de activitate, iar autorii, traducătorii și titlurile selectate reflectă direcțiile pe care și le-a asumat editura către diversitate, deschidere și valoare. Dintre autorii prezenți cu volume la această ediție a târgului de carte îi menționăm pe Eugen Simion, Robert Șerban, Cristian Popescu, Andrei Bodiu, Alexandru Mușina, Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Dumitru Crudu, William Shakespare, Jacqueline Lagree, Hans Kung, Stephane Mallarme, Paul Diel, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Mircea Martin, Leo Butnaru, Urmuz, Ovidiu Anemțoaicei, Livius Ciocârlie, Antonin Artaud, Mihai Măniuțiu, Dumitru Țepeneag, Călin-Andrei Mihăilescu, Ko Un, Matei Vișniec, Gellu Naum, Teodor Dună, Wisława Szymborska, Yusef Komunyakaa.

„Ficțiunea jurnalului intim”, de Eugen Simion

„Nu știam când a apărut prima ediție din această monumentală, pe bune, trei volume – 330 +471 +574 = 1375 pagini, ce alcătuiesc Ficțiunea jurnalului intim (Editura Tracus Arte, 2018) a lui Eugen Simion. Critic literar, istoric literar, eseist și memorialist la rândul său, profesor de literatură decenii în șir la Universitatea București, o viață de 85 de ani recent împliniți și frumos omagiați de colegii de breaslă – să amintim nu doar momentele de la Academia Română, ci și de generosul și cuprinzătorul articol comis de, în general, rezervatul Mircea Martin etc – reprezintă pentru Eugen Simion prilejul de a ne arăta și oferi un elegant exemplu  că se poate îmbătrâni și frumos. Mă opresc aici cu paranteza encomiastică pentru a reveni la noua tipăritură. A fost suficient să citesc un Cuvânt înainte la ediția din 2005, un Argument la ediția III-a din 2018 și o Introducere din 2001 înșirate una după alta ca uvertura la Nunta lui Figaro, ca să deslușesc parcursul și rezultatele unei munci întinse pe multe decenii. Sigur că astfel de întreprinderi laborioase nu au decât un succes de prestigiu în interiorul breslei literare (și nici măcar  întotdeauna) și sunt lipsite, din păcate, o spun cu amărăciune, de popularitatea pe care ar merita-o cu prisosință. Asta e, nu cred în progres și nici că se va schimba ceva în mentalul colectiv românesc nici peste 200 de ani…In fine, trei volume dense ca substanță și evident interes din parte-mi pentru genul confesiv-memorialistic. Chiar dacă, așa cum analizează și Eugen Simion cu cărțile pe masă tot încercând să-l combată cu argumente pe G. Călinescu (de parcă cei de azi ar mai fi interesați de G. C!) materialul este imens și cantitatea de sortat, pus pe căprării și pritocit la obiect uriașă. Dar nimic nu-l descurajează pe autor și realmente reușește un tur de forță. Ce conțin deci cele trei volume. Primul tom, Există o poetică a Jurnalului?, o introducere în chestiune cu paranteze teoretice și o rânduire pe sorturi, al doilea , Intimismul european, se ocupă, la concret cu luarea la refec a diverselor producții de gen din ultimele secole – Pepys, Stendhal, Tolstoi, Gide până la Michel Tournier. Ca apoi, în volumul trei, Diarismul românesc, diarismul acesta, în românește nu prea sună bine etc , să avem prezentate și extrem de atent analizate jurnalele compatrioților noștri. De la pitorescile observații și note ale lui Dinicu Golescu și Ion Codru Drăgușanu la concisele și acrele deseori notații ale lui E. Lovinescu și ajungând apoi în imediata noastră contemporaneitate. Prin realizările de excepție ale unor literați de prestigiul lui  Radu Petrescu, I.D. Sîrbu, N. Steinhardt și Mircea Zaciu, care, nu ar fi exagerat să considerăm, au atins în aceste texte/jurnale/metanarațiuni etc confesiv-memorialistice momentul de maximă realizare literară. Cine este interesat de literatura română, în general și de chițibușuri ale istoriei ei va găsi momente de mare satisfacție la lectura acestor tomuri de serios inventar proxim al genului.” – Bedros Horasangian

„Tehnici de camuflaj”, de Robert Șerban

Refuzându-şi efuziunile patetice, mizând pe o simplitate aproape ascetică, pendulând uneori între tandreţe şi ironie, Robert Şerban scrie mici „tablete de înţelepciune”, în care lirismul e bine disimulat în spatele notaţiei în aparenţă prozaice. Poemul porneşte de la micile experienţe de viaţă, de la anecdota domestică şi devine pe nesimţite fabulă existenţială, căpătând surprinzătoare virtuţi sapienţiale. Poetul e original pentru că nu caută originalitatea cu orice preţ, nu e nici mizerabilist, nici deprimist, e… Robert Şerban. – Octavian Soviany

„Poooooooooate”, de Dumitru Crudu

Poooooooooate (cu exact nouă „o”-uri) cuprinde aceleaşi versuri scurte, dictate în foc automat de o voce maniaco-depresivă care nu numai că se foloseşte de cuvinte pentru a-şi exprima alienarea, dar alienează, după chipul şi asemănarea-i, cuvintele însele (…) Oximoronul disperării blazate ambalează tensiunea unei poezii stranii, hidoase, deloc locvace, lipsită de puterea umorului și nemiloasă cu cititorul comod. Fără îndoială că, dacă există o poezie post-apocaliptică, aceasta este cea a lui Dumitru Crudu. Merită citită pentru a afla cum îți poți exprima trupul altfel decît urlînd de durere sau gemînd de plăcere și pentru a constata cu propriii ochi ce face întîlnirea dintre cuvinte vii și vecinătățile raționalului. – Alexandru Matei

„Clopotul scufundat”, de Livius Ciocârlie

Tind să nu văd în oboseală şi renunţare numai infirmităţi. Mă atrag oamenii care obosesc şi renunţă atunci când nu se acresc şi rămân nepăsători. Învingătorii nu mă atrag, iar dintre toate naturile şi mentalităţile, rapacitatea îmi este cea mai departe. Admir victoria numai ca efect al unei vocaţii. Chiar şi victoria poate fi vocaţie, dar atunci presupune, ca oricare alta, uitare de sine. A nu voi să te impui celuilalt, a nu te bucura de înfrângerea lui. Puterea, cât de mare, să se consume în descoperirea unui sens. Altfel, netransformate în sens, energia şi lupta mi se par boli mult mai grave decât oboseala şi renunţarea. Cu aceste boli reintegrăm sălbăticia. Secolul nostru suferă de sălbăticie, de aceea oboseala şi renunţarea nu-mi creează complexe. În afara puţinilor eroi, care-şi opun puterea sălbăticiei, în secolul nostru umanitatea se încorporează în cei slabi. (…) Nevoia de linişte şi moarte, mai mult virtuală decât reală. Nu destul de cotropitoare ca să facă din mine un bolnav. Sunt în condiţia artistului. Artistul mai mult inventează decât descoperă un adevăr. Sunt dublu: cel ce produce o imagine despre sine şi personajul inventat. Minciună romantică şi adevăr romanesc. De aici, probabil, inautenticitatea existenţială a scriitorilor. Trăiesc factice, dar produc în ei, din împrăștierea care-i umple, ceva adevărat. – Livius Ciocârlie

„kirilă”, de Teodor Dună

Adevăratul kirilă, adevăratul Teodor Dună iese din casă cu gîndul la apocalipsă. Iar aceasta este cu atît mai cutremurătoare, cu atît mai destabilizatoare cu cît se petrece între patru pereți, în 45 de metri pătrați, și ne atinge pe toți. – Cezar Gheorghe

„Familia Popescu”, de Cristian Popescu

„Cristian Popescu e un poet a cărui forță vine dintr-o sensibilitate acută, extrem de vulnerabilă, aproape maladivă, și dintr-o memorie bântuită de fantasme neiertătoare. El și-a creat cu timpul un univers al lui – veritabil patent poetic – , univers compus din manechine, din tablouri vivante, din scene de familie, pline de un absurd hieratic și de o morbidețe teatrală.” – Mircea Martin

„Geometrie şi fineţe”, de Mircea Martin

Autorii despre care vorbesc în aceasta carte pot fi recunoscuţi îndată printr-un contur net al ideilor, printr-o dicţiune a lor, printr-un demers ce se lasă urmărit în toate etapele sale. Fie că se supun unui
proiect analitic sau unuia sintetic, ei aduc lucrurile la o transparenţă lămuritoare, edificatoare. Transparenţa care, departe de a fi una simplă, tranzitivă, se vădeşte a fi purtătoarea unei aure de reflexivitate – semn al implicării, al investirii personale. Nimic nu este întâmplător în scrisul lor, totul este articulat şi motivat, respirând rigoare intelectuală şi formală, fără ca viaţa să lipsească şi fără ca multiplicitatea fiinţei şi a operei să fie sacrificate unei omogenizări forţate a cunoaşterii. Incongruenţa, încâlceala, întortocherea, flascul, mâlosul – toate aceste forme de improvizaţie, neglijenţă, confuzie ori lipsă de talent – de atâtea ori supărătoare la lectura altor critici – unii dintre ei chiar importanţi – sunt înlocuite aici de o limpiditate iradiantă. Admir la criticii „mei” puterea de a face din exegezele lor acte clare şi suverane. Ei pot fi oricând citiţi pentru ei înşişi, ca nişte adevăraţi scriitori. – Mircea Martin

„O propunere de corpo-etică feministă: masculinități și filosofia diferenței sexuale”, de Ovidiu Anemțoaicei

„Demersul lui Ovidiu Anemțoaicei merită respect și o reflecție aprofundată. În loc de a face din diferența între femei și bărbați un motiv de dezbateri inutile și de simple aserțiuni sociologice, el încearcă să elucideze problematica identității sexuate masculine și a modului în care aceasta poate să se localizeze în relație cu identitatea sexuată feminină și cu aspectul său matern. Astfel, el oferă o contribuție valoroasă la dezvoltarea nu doar a identității bărbatului, ci și a relațiilor între bărbați și femei la nivel individual și colectiv.” – Luce Irigaray

„Versiunea Întâmplărilor”, de Wislawa Szymborska

Un paradox fundamental al poeziilor Szymborskăi constă tocmai în „simplitatea” expresiei poetice în raport cu complexitatea problemelor abordate. Poezia este scoasă din straiele lucioase şi bogat ornamentate, oprindu-se cu precădere la cultivarea unui registru cât mai natural din punct de vedere tehnic. Este o consecinţă firească a demersului artistic menit să dezvăluie tainele primordiale într-un mod primar, care sacrifică ornamentalul şi, până la un punct, chiar muzicalitatea. Perspectiva cognitivă impune forma poetică: adevărul crud şi amar, realitatea confuză, dramatismul şi relativitatea cunoaşterii umane, toate acestea cer o poezie simplă, lipsită de podoabe rafinate şi de virtuozitate prozodică. […] Lirica szymborskiană, aflată sub semnul paradoxului şi al răsturnărilor spectaculoase de cauzalitate, al impulsului ludic neistovit de a inventa universuri alternative, poate fi înscrisă în contextul postmodernist. – Constantin Geambașu


„Igitur: O aruncare de zaruri”, de Stephane Mallarme

O aruncare de Zaruri este un algoritm al mântuirii pur literare, fără sprijinul niciunei transcendențe. Dacă în Igitur, poetul „jucat”, performat, asumat de către Mallarmé până la urmă ezită și nu aruncă zarurile, în Aruncare el „se aruncă”, decide, întrerupe ezitarea, se încredințează finit Hazardului infinit. Va reuși, nu va reuși, nu se știe, nu este sigur. „Poate”, „dacă”, spune Poemul, care începe pur ipotetic-demonstrativ, printr-o formulă din textele de matematică: „fie ca”. Nimic nu e sigur, de-asta singura șansă e să ne resorbim în marea Hazardului, să devenim una cu magma de posibilități ale epocii, cu atât mai mult atunci când o agită furtuna, amestecând amplificat, cosmic, zarurile. – Bogdan Ghiu

„AFKA”, de Călin-Andrei Mihăilescu

Într-o scrisoare din aprilie 1991, Daniel Barenboim sublinia: „Călin-Andrei Mihăilescu este o adevărată revelație. Sunetul bogat, rafinat și plin de culoare umple sala. Imaginea stereofonică a frazării oferă o extrem de precisă delimitare a notelor, dinamica este de excepție, iar tonalitatea, caldă, învăluitoare. De remarcat derapajele unei imaginații fără sfârșit, perfect controlate de umorul la pedală. Vastele cunoștințe de literatură comparată oferă partiturii o colosală fluiditate, cu care trece prin toată banda de frecvențe cognitive, fluiditate care nu se mai regăsește la vreun alt artist. Este atât de bun, încât poate face să sune splendid chiar și un pian mai vechi (cum ar fi un Bruckner din 1927), iar, pe o scenă geluită, nu are egal.” – Răzvan Petrescu

„Fantome în Las Vegas”, de Mihai Măniuțiu
Într-un timp copleșit de destrămări, golire, deconstrucție, Măniuțiu cultivă elipsa și plurisemnificația, ceea ce eliberează închipuirea tot atât cât limitează descifrările. Proza lui Măniuțiu a evoluat către infinitezimalul dens, către stilul eliptic până la evanescență, către crochiul de gestualitate japoneză, alternând cu ralantiul fascinatoriu, cu tușele iuți, reci ca lama de cuțit, esențializate, dar palpitând de un estetism ușor morbid – cruzimi opiacee, etalate pe catifeaua roșu-lexicală, în cubul negru al fantasmelor. – Dan C. Mihăilescu

Număr de vizualizări :878


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro