Eugen Pohonțu – ”În sensul copilului”

apr. 14th, 2017 | By | Category: Postcard

Eugen Pohonțu a debutat în 1978, în revista “Convorbiri literare’’, cu 10 ani înainte ca eu să mă nasc. Norocul meu e că Fizicistul (apelativ pe care vi-l explică Ciprian Chirvasiu în prefața volumului) a făcut o pauză considerabilă de scris/publicat și a revenit într-o perioadă în care generațiile noastre s-au putut intersecta, atât virtual, cât și la masa poeziei.

“În sensul copilului’’ este, paradoxal sau nu, rezultatul unei depline maturități poetice. Cartea apărută la editura Grinta, din Cluj, anul acesta, sub egida Asociației Culturale Direcția 9, s-a născut (și) din întâlnirea poetului cu redactorul pe care-l merită (același Ciprian Chirvasiu), așa cum ar fi normal pe întregul tărâm al unei literaturi sănătoase.

Iar Eugen Pohonțu este un exemplu, cel puțin rar pentru poezia conteporană, de poet – om de știință, iar dualitatea aceasta e ușor de perceput în volumul cel mai recent. O spun pentru că poeziile Fizicistului sunt șlefuite până la o subțirime și vibrație uneori pătrunzătoare, alteori rigide, iată un exemplu: “ne naștem cu tălpile-obosite/ în nopțile când păsările zboară cu ciocul deschis/ prin aerul dintre mâinile noastre.’’ sau: “zborul meu are două margini/ și se sprijină de-ntuneric.’’ Poate că relativitatea duce experiența maturității, tocmai, cât mai aproape de ludic, dar e clar că avem de-a face cu o metaforă care prestează pe funia foarte fragilă dintre simțire și rațiune, reușita lui Eugen fiind situarea asumată și foarte naturală între acestea. “cu toții plătim învierea/ fiecăruia.’’ spune autorul în poezia care dă titlul volumului, iată o esențializare autentică a relației uman-divin, o altă dualitate pe care omul de știință o poate simți ca pe un cerc vicios, dar poetul o transmite ca pe o durere pură și inevitabilă, pregătit să și-o însușească în orizontul mântuirii.

Eugen Pohonțu nu este un ermetic în totalitate, deci nu-i este tributar, în definitiv, lui Ion Barbu (deși îi poate fi tributar lui Dan Barbilian), pentru că trădează, uneori, accidentalitatea specifică poeziei confesive, chiar dacă limbajul păstrează o rupere calculată. Voi reda integral, în acest sens, poezia centrală a volumului: “priveghi la unchiul Pătru – am venit la înmormântarea unchiului Pătru,/ femeile cântau ceva trist, de Led Zeppelin,/ amurgise,/ cine-i unchiul Pătru m-a întrebat câinele negru?/ nu i-am răspuns, ne-am înțeles din priviri,/ atunci a plâns și câinele,/ camera se destrăma, pereții plecau,/ un sicriu gol întins pe caldarâm,/ o masă lungă și oameni plângând,/ în capul mesei unchiul Pătru, mort/ și-un câine sombru,/ negru’’

“În sensul copilui’’ este o carte care trimite la rădăcini, rădăcinile copilăriei, ale bătrâneții, ale poeziei. Este o carte care se poate citi și reciti fără a i se găsi cusur, dar nu asta este important, ba dimpotrivă, frumusețea ei vine din surprizele fiecărui poem, atent, dar natural puse în evidență. Acestea au darul de a-ți schimba starea pentru un moment sau chiar pentru o zi întreagă.

Tudor VOICU

Număr de vizualizări :1445


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro