101 de poeme din Țărmul Nesfârșit

ian. 11th, 2017 | By | Category: Postcard

Despre VASILE POENARU s-a vorbit de timpuriu ca despre un miracol. Ivirea lui în lirica românească a stârnit nedumeriri nu (doar) pentru că, la 14 ani, era autorul unei plachete (Nașterea mea în poezie, 1969), după alți doi de publicare în reviste ialomițene. Nici pentru că, în gimnaziu, a fost mereu laureatul republican al “Tinerelor condeie”. Ci, cred, din strădania multor cititori de-a înțelege cum și când s-au copt sevele metaforei într-un copil din lumea cuminte a unui sat de Bărăgan. A unor oameni modești, trăitori departe de freamătutul culturii citadine, de efervescența șaizecistă a generației lui Nichita, de bibliotecile mari.

Ori, poate, de aceea, tocmai de aceea…?

Pe Vasile Poenaru l-am citit selectiv și nedrept de târziu – mai cu seamă că ne-am limpezit privirea în aceleași zări de câmpie. Și cu o mirare încă nedeslușită: Unde s-a frânt drumul liricii lui către critica majoră?

Volumul antologic 101 de poeme, prefațat de un mai vechi “Argument” al lui Petre Ghelmez (scriitorul care, intuind în Poenaru puterea de a extrage esențe tari din carnea cuvântului, i-a dat de timpuriu un destin bucureștean), mi-a revelat, în primul rând, un poet în care metafora și simțirea s-au apropiat dintru începuturi. Mă așteptam la desincronizări mari, fiind vorba despre texte din trei decenii, de la vârste și din epoci diferite. Ele sunt vizibile tematic și la nivelul versificației, al organizării discursurului liric. Dar fiorul metaforei, desfășurarea ei continuă, vers după vers, până, uneori, la extenuare, priceperea de a scoate din cuvântul scris alte și alte miezuri leagă bine și definitiv volumul din ’69 de cele mai recente.

Am socotit dintotdeauna că o exegeză a poeziei năruiește ceva în trăirea cititorului. Versurile se scriu, se citesc și se simt. Aduc în tine, cel care te bucuri de inefabilul lor, niște liniști atât de curate, de serafice, încât orice demers didactic devine nepotrivit, prozaic, prea lumesc.

Dintr-o atare convingere, voi restrânge “întâlnirea” cu volumul lui  Poenaru la numai două-trei popasuri într-un univers liric cu rotunjimi ce se dizolvă, misterios, din poeți mari. Textele care cultivă întorcerea la mitologie (v. Invocație din Jungla marină), la universul germinativ, la vitalitatea naturii rurale, eternizată în “miresme de lapte”, de salcâmi, de “vânt secetos”, de “nori grei de iarbă” au luciri din expresionismul lui Blaga.  Îndrăzneala asocierii mai multor registre lexicale, perturbațiile topice (v. “o ai gătit” din Bucătăria – vol. Sonete) sau Jocul de copii (vol. Jungla marină) care anulează, într-un epilog ludic, tragismul morții m-au făcut să-l citesc pe Vasile Poenaru cu un ochi arghezian. Mai aproape de Nichita mi-au părut rătăcirea în hățișul semnificațiilor și tendința de a abstractiza concretul, de a tălmăci, dilatat, orice se oferă privirii.

Lirica lui Poenaru nu e străină nici de viziunea duios-idilică asupra ruralului din Patriarhalele lui Șt. O Iosif, din Casele amintirii lui Pillat sau din Epitafurile Florenței Albu. Poate că aceste evocări ale Băraganului campestru și ale oamenilor lui sunt “lamura” celor 101 de poeme.

Satul lui Vasile Poenaru este particularizat de toamne cu “constelații negre”, în care “stelele poposesc pe pământ”, de primăveri ce sparg “ulcioare vechi”, de ierni grele, cu “coapse lungi de viscol”, cu “zăpadă groasă” și copaci desfrunziți, “amestecați (bacovian – n.m.) într-un unt negru”. De imensitatea câmpiei, de nopți limpezi, cu cer de lapte, de arșița verilor sau de cimitirul din “marginea lumii” dincolo de care, sub o lună “ca un capac”, începe “jalea”. De rodnicia pământului (v. poeziile Un dans de salcâmi și cetele luminii, Pepenele sau Bobul de fasole, din vol. Ninsori în Bărăgan) și, evident, de oameni simpli, din universul cel mai de-aproape, cu rosturi patriarhale, aproape mitizați, sacralizați. – Mama comunică “îndelung” cu morții, în “vorbe moi și înmiresmate”. Tatăl din Elegie, modelând fierul în tăcere, “umple bolta lumilor cu soare”, iar în Scrisoarea frântă (cu incantații de rugăciune!), își “anină” șoapta, perenizând-o, de “salcâmii copilăriei”. Bunicul, Gheorghe Poenaru, cel “prea sătul de vârstă”, este o altă figură iconografică: de om blajin, “cunoscut în eternitate”, care “mirosea a pământ și a război mondial” și secera purtând “câmpul pe umeri”|. Toate aceste evocări alcătuiesc o biografie spirituală, pe care autorul o re(con)stituie dând senzația permanentă de tânjire, întru mereu, la tot ce-a sublimat copilăria din Miloșești. Așa se explică, poate, “durerile și-mpotrivirile” din Despărțire, sentimentul obsesiv al dezrădăcinării, al aruncării în lumea haosului citadin, unde se „ascultă muzică rock, se “poartă bluejeans” și se” sparg semințe în tramvaie“. Și unde “nervii reci ai străzii” “zdruncină seninul”. Așa se explică, poate, și dorul de “cumpăna fântânii”, de cai, de copaci, de “rugul uriaș / de sunete” al privighetorii, de crivățul care “tăvălește câmpia”, de acest “țărm nesfârșit”: Bărăganul.

De aceeași sensibilitate nevindecabilă sunt artele poetice (Eu, Autoportret, Dorința…) și textele cu substrat metafizic – despre moarte și despre timpul care “scoate gâfâind / o limbă contorsionată”;  despre destinul oamenilor – “copaci în zbor”, a căror existență se scurge între cer și pământ; despre “perpetuul ospăț” al vieții – “înot” năvalnic, încheiat lin, cu un popas în amintirea celor de demult: “Când am încolțit din nou și verde-mi trupul / fluiera / șal vântului, / am îngenuncheat, m-am închinat și-am sărutat / chipul / bunicului mort”.  (Naufragiu – vol. Jungla marină)

Vasile Poenaru a încercat aproape toate formele poetice – de la versul liber la cel clasic, cu sonorități macedonskiene, de la poezia discursivă, astrofică, la metrica populară a unei splendide doine (Pasăre de sub de apă). Cosmosul necesar (vol. Muntele), un ciclu de 16 texte, în care combină rigorile sonetului cu cele ale glosei, certifică însă largi posibilități de creație, inovatoare, ale scriitorului ialomițean.

Volumul de la “eLiteratura” (2013), care adună texte din alte șapte, restituie, așadar, imaginea unui poet stăpânit, dintotdeauna și deopotrivă, de exprimarea unor simțiri ontologice într-o expresie rafinată și muzicală. A unui poet “născut (nu făcut!)” sub febra misterelor firii, văzute și nevăzute. A unui POET.

prof. dr. Elena Ruxandra Petre

Număr de vizualizări :2069


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro