S-ar fi putut numi ”Saga familiei Bacalbașa”, însă autorii, abonați la zodia nonconformismului, nu ar fi acceptat, nicicând, să se înregimenteze în mulțimea ordonată, care își clădea ziua de mâine pe negarea și ocultarea zilei de ieri. Și de ce nu o saga? În islandeza veche, a vikingilor, saga însemna, deopotrivă, povestire, istorie, declarație, vorbire. Este cartea fraților Nicolae și Gheorghe Bacalbașa așa ceva? Câte ceva din toate. Un original melanj, care pune, în egală măsură, pașii, pe gâtul istoriei ori pe împleticirea nebună a actorilor acesteia. În fine, saga prezintă evenimente desfășurate de-a lungul mai multor generații, în decoruri schimbate, din locuri diferite. Saga, cu număr considerabil de personaje, inspirate din realitate… Ar fi putut această carte să poarte titlul „Saga familiei Bacalbașa”, din toate aceste motive. Și încă unul în plus: ea unește, într-o construcție matematică, o miniistorie a continentului european. Pornind din nord, din Scandinavia, de la vikingi (varegi) și până în sudul Peninsulei Balcanice, și din vestul continentului, de la malul francez al Atlanticului, până în nemărginita Rusie. ”Saga familiei Bacalbașa” poartă, în însăși originea sa, o imensă cruce. O cruce a martiriului, a durerii, a neputinței, a fricii… Nicolae și Gheorghe Bacalbașa socotesc că a venit momentul să spună lucrurilor pe nume. Să pună istoria la zid. Fiecare dintre ei ar vrea să apese primul pe trăgaci. Nicolae Bacalbașa, poate, cu mai multă pasiune. Se mulțumesc însă să o arate cu degetul, să o umilească. Să îi batjocorească neputința. Până și titlul, la prima vedere, pare să se adreseze, în răspăr, istoriei. ”Doi plisnoți care au trecut Prutul”. La prima vedere, așa ar părea, dar, vai!, dincolo de un zâmbet încrustat pe buze, intrând în saga familiei Bacalbașa realizezi, înfiorat, tragica motivație a alegerii titlului.
Doi plisnoți, doi oameni în care s-a tras, nu cu gloanțe adevărate (deși, de nenumărate ori, li se putea întâmpla asta), care au avut de înfruntat furtuni de tot felul, câteodată cu stoicism, alteori, cu atitudinea rebelă a omului tânăr, ori a maturului care simțea că se sufocă în închistarea impusă de istorie. Doi plisnoți care nu au strigat la potențialii călăi să îi cruțe (erau prea mândri să o facă) și care, în ciuda constatării amare a unuia dintre autori, cum că se simte un învins, au fost și rămân niște învingători. Au învins relativa sărăcie, au învins incultura promovată la rang de virtute, au învins grobianismul activistului de partid și au învins, în final, și propria teamă.
Le-au fost alături două icoane dragi, vii, omenești și, totodată, sfinte prin eternitatea lor: părinții. Au evadat, zburdând frenetic, în lectură, în contemplarea actului cultural de calitate, acolo unde ăilalți nu puteau intra, oricâte ausweis-uri aveau, pentru că nu îi ducea mintea. Au evadat prin ironia fină, transformată, de voie, de nevoie, într-o cinică filosofie a vieții.
Nicolae și Gheorghe Bacalbașa sunt, fără îndoială, niște supraviețuitori. Au luptat pentru a nu se scufunda în mediocritate, delăsare, uitare. Chiar dacă, lucru firesc în epocă, au fost nevoiți să lase impresia de mimetici. Numai că nu s-au agățat de sârma ghimpată a spiralei tăcerii, care îi ducea în hău. Au stat pe nisipuri mișcătoare, așteptând să li se întâmple și lor ceea ce li s-a întâmplat înaintașilor. Dar soarta a vrut altfel.
Plisnoții aceștia au trecut Prutul și acest strigăt de triumf este suspendat pe coperta cărții. Alți basarabeni, mult prea mulți pentru a fi trecuți în opisul grăbit al istoriei, nu au avut această șansă. I-au oprit ezitările, teama de necunoscut, vecinii, transformați peste noapte în aprigi comisari bolșevici ori tancurile Armatei Roșii. Alții au reușit să treacă apa tulbure, însă au fost întorși din locurile în care se stabiliseră și trimiși acasă sau mai departe, în Siberii de gheață. Ei, supraviețuitorii Nicolae și Gheorghe Bacalbașa, deschid cutia amintirilor. A amintirilor dureroase.
Spuneam că o cruce atârnă asupra clanului Bacalbașa. O cruce mare cât Europa, căci, paradoxal sau nu, dincolo de ochii aparent blazați ai autorilor, se întinde o uimitoare istorie. Cine ar bănui că frații Bacalbașa poartă, cu o impresionantă serenitate, un întreg șir de titluri nobiliare și de întmplări demne de poveștile celor o mie și una de nopți? Incredibil și totuși adevărat! Crucea aceasta este locul răstignirii unei istorii strălucite, în care se întâlnesc principii lituanieni descendenți din varegi, cel mai cunoscut fiind Gedermin; la sud, în Epir, neînfricații reprezentanți ai latinității balcanice, aromânii; la est, prinții Galitsin, iar din indepărtatul vest, Sicarzii și, spune-se, ducele de Richelieu. La acest arbore genealogic strălucit se adaugă ramura polonă a Iaroșevicilor. Varegi, aromâni, ruși, francezi, polonezi… Internaționaliste rădăcini! Culmea, pentru doi oameni animați de un sincer naționalism.
Cartea aceasta este un document. Un document care redeschide rana adâncă a Basarabiei și dramele nesfârșite ale locuitorilor acestui ținut vitregit de istorie. Cel puțin în literatura română (mai puțin cea basarabeană), nu am cunoștință de existența unui document mai plin de tragism, care să urle din toți rărunchii drama nebuniei istoriei, cu excepția Săptămânii roșii a lui Paul Goma, pe care Nicolae și Gheorghe Bacalbașa ne îndeamnă să o citim. „Cine crede că e român trebuie neapărat să citească cartea lui Paul Goma.”
Cartea fraților Bacalbașa dăruiește aripile paginilor sale unei singure povești, compuse însă din amintiri disparate. Un enorm puzzle, închegat cu grjă, cu respect, dar și cu lejeritatea intelectualului de cursă lungă. Istoria cea mare a plisnoților care au trecut Prutul cuprinde pagini de istorie a Basarabiei, de istorie a aromânilor, de istorie a clanului, cu părinții, bunicii și alte rude rămase în memoria autorilor. Nu în ultimul rând, frânturi dintr-o istorie personală, nu împărțită la doi, ci trăită unitar, datorită misterioaselor legi ale geneticii.
Peste toate acestea, sosul dulce al harului literar, al atingerii de liră și a gândurilor lăsate să galopeze liber, pe pajiștile nemărginite ale conștiinței.
Cartea aceasta este și o declarație de dragoste: „tu te-ai scăldat în românism ca-n Christos, eu, așa, mai ușor, normal, omenește”, se destăinuie, deopotrivă cititorilor și fratelui său, doctorul Gheorghe Bacalbașa. Această scăldătoare îl va face pe Nicolae Bacalbașa să poarte în suflet, conform celui mai realist portret al aromânului, „o ură viscerală, care avea doi poli: securistul și cei de la cadre.” De ce? Pentru că, vorba mamei: „Am stat 20 de ani așteptând bătăi în ușă” (ale ofițerilor de Securitate).
Mama, întruchiparea perfecțiunii (dar ce mamă nu este astfel?), le-a indus gemenilor, cu sau fără voia ei, sentimentul apartenenței la o lume specială: „crescuți de familia mamei (n.a. cea cu origini nobiliare), și eu și Gicu nu aveam nicio legătură sufletească, nicio afinitate cu tribul lui tată-meu. Simțeam de mic, instinctiv, perfecțiunea culturală a lumii agonizante a aristocraților ruși.”
Descoperind Aromânia (impropriu termen; să-l folosim totuși, suntem într-o poveste extraordinară), gemenii intrau într-o „Atlantidă a neamului românesc”.
După atâtea întâmplări fascinante, ce depășesc, pentru unii, cu mult, granițele realității, s-ar putea spune că povestea aceasta nu mai are elemente de senzațional. Și cât de mult ne înșelăm! Mama a scăpat de deportare pentru că i-a fost schimbată naționalitatea și s-a transformat din rusoaică în nemțoaică. Gemenii se nasc în tulburatele zile ale primăverii lui 1944, când bombardierele americane aruncă moarte peste civili nevinovați. Bunicii sunt uciși de către sovietici, iar tatăl devine, prin forța împrejurărilor, martor ocular al evenimentelor de la 23 august 1944: este luat ostatic de către germani, apoi este eliberat (nemții aveau simțul onoarei), după care, absolut miraculos, scapă de gloanțele ofițerilor ruși și de pușcărie.
Timpul a trecut, dar neliniștile au rămas aceleași. Gemenii au crescut cu obsesiva frază spusă de părinți pe un ton scăzut: „E mai bine pentru tine să nu știi!” Ce poate înțelege un copil, un tânăr, din toate acestea? Ce resorturi misterioase nasc revolta? Mărturisește Nicolae Bacalbașa: „Fără vână în mine, am moștenit doar frica și ura, nu și acțiunea.”
Amintirile din copilăria și tinerețea plisnoților ne prilejuiesc o nouă întâlnire, delicată și aspră, totodată, cu marea. Copilăria marină a fraților Bacalbașa a fost dominată de „gustul sărat al apei de mare și mirosul algelor abandonat în nisipul fierbinte”. În această poveste, aparent dulceagă, dar de o certă valoare literară, apar continuu lumini și umbre.
Ce înseamnă curajul? – Mama.
Ce înseamnă norocul? – Tata.
Ce este poporul ? – „Un cățel pișat pe el de frică și dispus la orișice. Dar chiar la orișice.”
Ce este istoria? – „Plastilina marxistă a trecutului, prezentului și viitorului.”
Ce este adevărul? – „Un zeu pretențios și prea puțin venerat.”
Aproape de rădăcinile familiei dinspre tată, a Bacalbașilor plecați să își încerce norocul „pisti apă, în Vlăhie” și apoi mai departe, Nicolae Bacalbașa este influențat de cinismul lui Diogene. Cinism cu care nu ezită, în ciuda dragostei pentru România („Încet-încet, a început să-mi pese de țara mea”), să taxeze ezitările, compromisurile și, mai ales, lașitatea cosângenilor săi: „Să nu ne mințim cu legenda bunului-simț al românilor.”
Sanguinul Nicolae Bacalbașa, care visa să îi facă felul tovarășului Ciocan (ca Mowgli cu Shere Khan) ori să umple sala cu grenade și să lichideze șirul de ochișori la confirmarea în UTM, era temperat de fratele său. Maniheistul Nicolae „nu voia bani, voia dreptate și, mai ales, răzbunare”, scârbit de „ambiguitatea morală a speciei homo sapiens”.
Gheorghe Bacalbașa trecea într-o altă tonalitate. Credea în „cealaltă istorie, cea șoptită, strecurată, istoria de la firul ierbii, povestită la ceas de taină, de oameni, căci ființa umană simte nevoia irepresibilă să vorbească”.
Scandinavia, Epir, Franța, Rusia, Basarabia, România, Constanța, București, Cluj, Galați… crucea istoriei își strânge aripile aproape de crepuscul. Cum, vorba lui Cioran: „Între Geneză și Apocalipsă domnește impostura”, frații Bacalbașa sunt fascinați de inteligență: „Ce-ți rămâne atunci când faci ochi și vezi ce e de văzut? Halba? Cred că scepticismul, cultura și câinii. Asta-i vindecarea!”
Nicoale Bacalbașa spune că viața sa e un eșec patentat. Dar aceasta este replica consacrată a oamenilor inteligenți, care, pe măsură ce știu mai multe, realizează că nu știu nimic. Prin această replică, de un tragism nobiliar, frații Bacalbașa aruncă în vâltoarea unei saga extraordinare o picătură din melancolia eternă a sufletului slav.
Cinica frază din finalul cărții ne spulberă iluziile: „Lucrurile cu adevărat importante nu se găsesc în cartea aceasta. Dragostea, neîmplinirile și trădările le vom lua cu noi în mormânt.” Cine citește însă printre rânduri, are suficiente indicii pentru a vedea întreaga frescă.
Saga familie Bacalbașa aruncă cu noroi în istorie și inundă cu praf de stele așchiile existențiale ale celor doi plisnoți care au trecut, cândva, Prutul.
Notre respect, domnilor!
Cătălin NEGOIȚĂ
