A murit Radu Mareș. Să nu ne văicărim!

A murit Radu Mareș, prietenul nostru comun,  mi-a spus Ioan Mușlea, azi 26 martie 2016, la telefon. De plâns va veni vremea să plâng. Mâine trecem la ora de vară. Până atunci reiau spre aducerea aminte, un interviu, acordat de Radu Mareș lui Gabriel Stănescu (poet, redactor al revistei de exil Origini/Romanian Roots).

G.S.: Care este mesajul pe care îl transmite Eliade prin opera sa?  întreba Gabriel Stănescu la finele dialogului.  Iată răspusul lui Radu Mareș.

R.M.: Un mesaj anti-văicăreală. Anti-tânguire.

Supraviețuitori ai unei teribil de pasionante epoci, trebuie să ne identificăm cu acest mesaj tonic și să veghem ca opera scriitorilor români să nu fie dată uitării. Mircea Eliade și Radu Mareș sunt mari scriitori români. Să nu ne văicărim, devreme ce avem parte de opera lor.

Dan Culcer

GABRIEL STĂNESCU. INTERVIU CU RADU MAREȘ

„Pretind dreptul de a-mi gestiona cum cred de cuviinţă, într-o viaţă foarte scurtă, solidarităţile sau indiferenţa”

RADU MAREŞ a făcut studii de filologie la Universitatea din Cluj, oraş unde s-a stabilit după 1971. A fost electrician, profesor, ziarist, redactor la revista Tribuna (1971-1990), director al Editurii Dacia (1997-2001).

A publicat: Anna sau Pasărea Paradisului (roman), 1972; Cel iubit (proze), 1975; Caii sălbatici (roman), 1981; Pe cont propriu, 1985; Anul trecut în Calabria, 2002; Manual de sinucidere (eseu), 2003.

A fost distins cu: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (1972); Premiul pentru roman al Filialei Cluj a U.S. (1981); Premiul pentru proză al Filialei Cluj a U.S. (2002); Premiul Octav Şuluţiu al revistei Familia (2002)

Gabriel Stănescu: În calitate de director al Editurii Dacia aţi publicat, stimate d-le Radu Mareş, o serie de cărţi semnate de Mircea Eliade sau despre Mircea Eliade. Întâi a apărut Încercarea labirintului, apoi volumul de publicistică cu textele naţionaliste şi legionare, apoi Albumul Eliade… A fost un noroc că le-aţi primit la editură sau v-aţi zbătut pentru a obţine traducerile sau manuscrisele respective?

Radu Mareş: A fost, ca aproape peste tot când iese ceva bine, şi un dram de noroc, dar nici eu nu m-am menajat. Au fost şi profesorul Gheorghe Glodeanu de la Universitatea din Baia Mare, fără care multe s-ar fi realizat mai greu, şi Nicolae Florescu, pe care îl admir de ani de zile pentru ce face, dându-mi şi el o mână prietenească de ajutor, dar a fost şi întâlnirea cu distinsul domn Mircea Handoca şi revelaţia celor câţiva metri cubi (când am scris despre el odată, am zis: un metru cub, expresie împrumutată prompt de altcineva, aşa că fac cuvenita rectificare: metri, pluralul) de documente care, la acea dată, speriaseră pe mulţi. Dar a fost şi contextul special clujean, finalmente decisiv. Cum să spun? În Cluj, cu bunele şi cu relele sale, Eliade s-a bucurat nu ştiu prea bine de ce de un statut special. Reamintesc că aici trăia Adrian Marino care într-un fel a spart gheaţa cu tomul lui savant Hermeneutica lui Mircea Eliade, deschizând un front de dezbateri specializate cu multiple ecouri. Mediile intelectuale clujene se ţineau la curent cu ce face Eliade aproape pe faţă şi în anii ’80, cărţile acestuia treceau din mână în mână şi unele erau chiar xeroxate, Marino, bineînţeles, cu meticulozitatea lui, deţinea bibliografia Eliade la zi. Aceste lucruri nu cred că se regăsesc şi în alte oraşe. N-am dovezi, dar sunt aproape sigur că Securitatea, care vâna orice era cât de cât înafara regulii, primise dispoziţie să închidă ochii la cărţile lui Eliade şi la cei care le citeau sau le împrumutau şi altora. Oricum, prestigiul lui Eliade, într-o perioadă, cum ziceam, grea şi confuză, bălăcărită în propagandă, era enorm, tocmai pentru că reprezenta un reper ferm, cel al prestigiului ştiinţific, al operei edificate aproape sub ochii noştri, de-o monumentalitate care-ţi lua piuitul. Regretatul Tudor Dumitru Savu, confratele nostru, scriitor clujean tânăr, expediase la un moment dat la Paris, pe adresa ştiută de mulţi, unde Eliade venea să-şi petreacă o parte din vacanţă, ultima sa carte de povestiri. Al. Căpraru, prezent la faţa locului, revenise în Cluj cu vestea cea mare: Eliade a citit cartea şi are despre ea cuvinte de laudă. De ce povestesc asta? Povestesc asta, căci pentru autor asta a fost ca o înnobilare, dar şi ceva fără echivalare în Cluj şi în ţară: era mai mult decât orice cronică elogioasă, decât orice premiu… Dar era important şi pentru noi, ceilalţi: în prima şi a doua tinereţe a scriitorului, existenţa unei instanţe de judecată la care să te referi cu încredere e vitală, imposibil de înlocuit. N-o aveam, Eliade nu reprezanta o prezenţă tangibilă. Exista, însă. Uneori, cred eu, e suficient şi atât. În fine, ca să închei, în acest climat special, Încercarea labirintului de Claude-Henry Rocquet, lungul interviu-confesiune cu Eliade pe care-l ştim, carte apărută în Franţa cred că în 1978, a ajuns prin 1982 în mâinile doamnei Doina Cornea care a şi purces imediat la traducerea ei în limba română. Trebuie să menţionez că traducerea respectivă, propusă la Dacia şi, evident, refuzată, a fost multiplicată în 100 de exemplare – cu o cheltuială mare, la care au cotizat mulţi – şi a circulat aproape un deceniu din mână în mână după buna regulă a samizdatului – unul din exemplare ajungând şi la Mănăstirea Rohia la părintele Nicolae, cum i se spunea lui Steinhardt. Aşa se face că în 1990 Editura Dacia a inaugurat, mult înaintea altora, proiectul recuperării editoriale a lui Mircea Eliade, cu traducerea Doinei Cornea. N-am nici un merit aici, subliniez asta, dar cartea s-a tipărit într-un tiraj care azi pare incredibil, halucinaţie, şi s-a vântul integral în mai puţin de-un trimestru!

G.S.: Aţi intenţionat să editaţi  întreaga operă a lui Eliade, dar a intervenit problema cu care nu s-a confruntat nimeni în primii ani de după 1990, cea a copyright-ului. Ce s-a întîmplat, de fapt?

R.M.: Întreaga operă? Categoric, nu. Humanitas-ul, cu statutul special datorat relaţiilor lui Liiceanu, începuse tipărirea lui Eliade… dar şi a lui Paul Goma, şi a lui Ţuţea şi a altora! Se proceda, în acei ani, într-adevăr, haiduceşte, însă era limpede că e o situaţie care nu poate dura şi că trebuie să se facă şi aici o ordine şi o regulă. Când am ajuns eu la Dacia într-o poziţie de decizie era 1997, adică târziu, şi abia după încă un an am bătut la uşa lui Mircea Handoca. Acesta îşi consumase între timp câteva războaie tot pe chestiunea dreptului de a-l tipări pe Eliade, fusese şi conflictul aprig, spumegos, între Liiceanu şi Ţepeneag, pe un subiect similar de care unii probabil îşi mai amintesc. În „metri cubi” amintiţi, în cantitatea enormă de texte de sau despre Eliade – şi unde acest Don Quijote al epocii post-moderne, acest extraterestru, operat din genă de hibele prea bine ştiute ale românului, acest formidabil Mircea Handoca, investise o muncă de decenii, cu un scrupul fabulos, cu o rigoare neverosimilă – existau şi multe dosare puse la punct, structurate pe o temă anume, pe care nu se înghesuia nimeni să le editeze. Am zis: daţi-mi-le mie, pentru Dacia. Recunosc că m-a sedus şi omul Handoca, atacat în acei ani din multe părţi, războindu-se ca să-şi apere proiectele şi neintimidat de nimic. Mi-am îngăduit de aceea să visez fără a sta prea mult să-mi măsor forţele. În parte, proiectul s-a înfăptuit totuşi cu reeditarea câtorva cărţi importante despre Eliade, în primul rând, şi a continuat o perioadă şi după plecarea mea din editură…

Somaţia, despre care am mai povestit, a picat în acest interval final. Fusesem tot timpul lucid că trimit la tipar o culegere de texte asupra cărora n-aveam nicio hârtie notarială care să-i dea drepturi de folosinţă. Sunt şi leneş, îmi repugnă birocraţia, cu toate că fără birocraţie nu se poate în ziua de azi. Se iscase însă şi creştea continuu în intensitate, până la cote absurde, punerea sub acuzare a lui Eliade, fiind – esenţialmente – invocate nişte texte, nişte citate inaccesibile. Când am conceput cartea, am zis să punem pe copertă „despre românism” şi nu „naţionalism”, cum ziceţi dvs. Nu cred că am greşit. Iar atributul „legionare” l-am pus chiar aşa, între ghilimele, întrucât nu exista nici un text doctrinar în culegerea respectivă. În intenţia mea, ghilimelele trebuia să avertizeze asupra suspiciunii care-i o prejudecată, asupra conotaţiei atribuite forţat, lipite, asupra prezumpţiei de receptare impuse. Nici aici nu cred că am greşit. Am mai zis să edităm noi aceste texte de care toţi fugeau ca dracu’ de tămâie, asumându-ne asta ca datorie, când alţii stau şi tac chitic. Câteva admonestări, încercările de a mă descuraja, avertismentele mai mult mult sau mai puţin prieteneşti venind din varii direcţii le-am luat în cont, dar mi-am văzut de treabă. Somaţia a venit în plic prin poştă când tirajul fusese difuzat în ţară şi în bună măsură vândut. Îmi cer scuze că i-am încălcat proprietatea moştenitorului legal şi-i doresc cu această ocazie finală să fie sănătos.

G.S.: Ce reacţie a stârnit publicarea textelor „legionare” ale lui Eliade?

R.M.: Am mai povestit… Contextul tensionat dinainte m-a făcut să fiu pregătit pentru orice, şi înţeleg: orice e mai rău. Cunosc destul de bine, după anii de zile lucraţi în presa culturală, imprevizibila capacitate de reacţie a partidei adverse, care nu numără doar excominternişti ofiliţi şi reşapaţi, pe care-i urmăresc amuzat de la distanţă. Nu sunt eliadolog, nici om de bibliotecă cu informaţii sistematice. Nu mi-am atribuit nicio clipă competenţe de istoric literar, textolog etc. Însă faptul că prea se scria în puhoi împotriva lui Mircea Eliade merita o implicare în apărare, fie ea şi cu forţele slabe ale unui editor din provincie. Ei bine, reacţia cuantificabilă, adică de presă, a fost zero. În definitiv, aş fi avut şi eu nevoie de o verificare, de o judecată. Ca să fiu mai bine înţeles: şi cu subiectul „Nae Ionescu plagiator” s-a consumat un vagon de cerneală tipografică. Asta exact până în clipa când a intervenit Mihai Şora ca să pună lucrurile la punct, sper că definitiv: acuzaţia de plagiat e o tâmpenie! Se vede de aici ce rol important îl are o autoritate curată în aceste litigii sterile. Numai că, să le numărăm: câte asemenea instanţe de recurs avem în cultura română de azi? Spre deosebire de profesorul său, Eliade n-a avut noroc, aşa că, despre textele infamante din cărticica editată la Dacia nu s-a scris un rând, nu s-a purces la nici cea mai mică reevaluare a vinovăţiilor sale. M-am minunat, însă de atunci mi-a trecut.

G.S.: De ce credeţi că există aceste restricţii nevăzute care nu ne permit să cunoaştem în amplitudinea sa un fenomen care face parte din istoria noastră interbelică şi în care a fost implicată şi o semnificativă parte a elitelor noastre intelectuale?

R.M.: Eu nu cred deloc în existenţa unor „restricţii nevăzute”. Domnule Stănescu, fac parte din categoria „expiraţilor”, după clasificaţia Lefter-Muşina, cu care de altfel sunt bun prieten, calitate pe care repet mereu că mi-o asum cu orgoliu. Asta mai înseamnă că, faţă de „bebeluşii Revoluţiei”, sunt un bătrân, am văzut şi auzit multe. Îi cunosc prea bine pe mulţi dintre cei care îi judecă aspru pe păcătoşii interbelici. Pe unii i-am ajutat la debut, pe alţii i-am editat. Tocmai prevalându-mă de calitatea de „expirat”, am cutezat să-i mustru sau să-i ironizez pe câte unul când i-am văzut făcând exces de zel şi sărind peste cal. Constatând că-i de-a surda, am fost ispitit o clipă să pun mâna pe condei şi să spun ce cred. Am renunţat însă repede, pentru că, nu ştiu cum sună, dar nu mai am timp de pierdut. Într-un fel, judecarea trecutului nici nu mai e treaba mea – e treaba generaţiei d-voastră sau, dacă nu veţi fi în stare, a copiilor d-voastră. Am folosit însă înainte „tabăra adversă”, expresie pe care trebuie s-o explic. Cine anume face parte din ea? Există, mai întâi, foarte puţinii făcători ai dosarelor de istorie literară din categoria ilustrată perfect de Z. Ornea. Ei au scotocit în toate arhivele, au citit tot şi, de la un punct înainte, devin invulnerabili, nemaifiind nimeni în stare să-i verifice în tezele susţinute care pot fi astfel foarte uşor deturnate: pot da zeci de exemple de falsuri flagrante care stau bătute în cuie. Vine apoi la rând divizia eternă a oportuniştilor. Marea lor majoritate n-are studii solide de filologie şi stagii de bibliotecă, fiind ca pregătire ingineri, filosofi, sociologi şi cred că în Eliade s-a calificat şi un dentist, ca pe vremuri marele Vitner. Încât stai şi te întrebi: ce le-or fi căşunat tuturor acestora, atât de numeroşi, tocmai pe Eliade, care-i un „domeniu de nişă”? Întrebare retorică, evident. Recurg însă la ea ca să nu intru într-o explicaţie prea lungă, definiţia oportunistului fiind cunoscută, de altfel. Cu aceştia nu-i nimic de făcut, va trebui să ne resemnăm. În fine, cei mai gălăgioşi şi mai numeroşi sunt cei care preiau din zbor subiectul la modă implicându-se şi dând la o parte pe toţi. Ei nu cred în nimic şi nici nu se aleg cu nimic finalmente, căci după un timp cârmesc în altă direcţie la fel de vijelios. Creează în schimb mult zgomot de fond şi impresia falsă de front foarte vast. Din această categorie face parte, cred eu, Cătălin Avramescu, apărut ca un foarte drastic judecător al lui Eliade şi al operei sale, în totalitate, şi cu o privire de foarte sus. Am înţeles că are studii de drept, aşa că pică exact pe teza mea. În definitiv, aceşti luptători fără cauză pot face şi farmecul unei culturi, sunt pata optimă de culoare antimonotonie. Mă tem însă că la Judecata de pe Urmă a posterităţii, Dumnezeul artelor îi va chestiona negreşit pe Rodica Palade şi pe Patapievici asupra motivelor pentru care au redeschis, publicându-l pe acest domn, campania anti-Eliade unde lucrurile păreau să se fi potolit.

G.S.: Credeţi că e necesar să facem distincţia între mişcarea legionară, ca o revoluţie de renaştere naţională pe baza valorilor ortodoxiei, pe de o parte, şi fascism sau hitlerism, pe de alta, aşa cum o face Eliade însuşi în atât de incriminatul articol Cred în biruinţa Mişcării Legionare?

R.M.: Am citit, fără sistemă însă, foarte mult despre Legiune şi legionari. Nu mă simt totuşi în stare pentru un răspuns calificat la asemenea disocieri care presupun o stăpânire perfectă a chichiţelor de doctrină. Am cunoscut în schimb legionari, absolut toţi cu biografii fabuloase. Ca scriitor, oamenii m-au interesat mai mult decât broşurile, după ce mi-am otrăvit tinereţea cu enunţuri de propagandă de la învăţământul politic. Am fost prietenul mult mai tânăr şi cam tembel – adică pionier, utecist etc.– al poetului bucovinean Teofil Lianu, fost în gruparea cernăuţeană „Iconar” şi fost legionar. Arestat fiind pentru nişte caiete în care-şi nota versuri dar şi însemnări de jurnal intim, într-un context de-o scârboşenie şi de-o mizerie umană concentrată care te pot face să urli, Securitatea ne-a strâns cu convocatorul pe toată scriitorimea suceveană ca să asistăm la proces şi să luăm aminte. Am asistat aşadar, de la trei metri, la proces şi la condamnare, experienţă care nu se poate uita. Am văzut cum poate fi frânt un om în două ore, cu sufletul călcat în picioare. Repet: între bătrânii locului, iubiţi şi respectaţi, era o figură fabuloasă. Înainte de asta am discutat mult cu un fost şef de promoţie la şcoala normală din Cernăuţi, o minte sclipitoare, închis pentru complot încă din 1948, trecut şi pe la Piteşti, devenit apoi o epavă: culmea e că acum, în 2008, e în viaţă. Din când în când ţâşnea din el câte o flacără uluitoare. Datorită îndemnului lui am cumpărat şi citit Umiliţi şi obidiţi, deşi m-a avertizat că o să-l înţeleg pe Dostoievski doar la maturitate, mult mai târziu. Şi el fusese legionar. Am fost în corespondenţă cu un alt fost legionar, ajuns proprietarul unei hacienda de aproape dimensiunile judeţului Cluj în Argentina, cu cirezi de vite de nu mai spun câte mii de capete – ştiu că era şubred, s-ar putea să fi murit între timp. I-am citit şi două cărţi groase pe care mi le-a expediat peste mări şi ţări, dar ca multe altele din aceeaşi categorie, neinteresante nici ca file inedite de istorie, nici ca mărturie. Dincolo de aceste cărţi inutile pentru ţara lui de care nu divorţase, am întrezărit un alt destin necomun şi tensiunea unei mari arderi sufleteşti care durează cât viaţa. L-am cunoscut şi pe Ion Gavrilă în primii ani ’90, el fiind pe atunci un nume care nu spunea nimic. Când a luat cuvântul şi, la un moment dat, a mărturisit că în liceu fusese membru al Frăţiilor de cruce, în sală s-a lăsat o linişte de gheaţă. Am remarcat după asta, în partea a doua a întâlnirii, că mulţi s-au aşezat separat, la distanţă de el, să nu-l atingă şi să nu se contamineze. Nici azi, am impresia, el nu e încă privit ca un erou, adică aşa cum merită, cu o pagină legitimă în manualele de istorie. Din textele sale care-s amestecate, se poate face oricând o frumoasă antologie de educaţie morală pentru tineri: despre onoare, curaj şi patriotism. Am însă, pentru că veni vorba, şi câţiva buni şi vechi prieteni de excelentă condiţie intelectuală care resping orice e în legătură cu CNSAS, Vadim, Bucovina şi Basarabia, Iliescu, legionari – orice, adică articole, film, carte, discuţie. Din punctul lor de vedere, clarificat o dată pentru totdeauna, sunt chestiuni care au fost radiate din agendă, nu li se va mai acorda nici timp şi nici interes. E o soluţie de existenţă legitimă, a persoanei libere: pentru a ieşi din cercul vicios şi steril al controverselor trebuie operat şi prin asemenea simplificări drastice. Se poate, sigur, discuta şi aici. Nu vreau să spun însă decât că am studiat foarte atent şi cazuistica refuzului, a neimplicării pe care e riscant să-o condamni de plano. Ca scriitor, căci la altceva nu mă pricep, înţeleg – făcând un pas mai departe – şi gestul lui E. Wiesel care a întors fundul Memorialului de la Sighet unde între numele afişate ale victimelor sunt şi nu ştiu câţi legionari. Refuzul său poate contraria iar fiind şi dispreţuitor poate să ofenseze: eu îl consider omeneşte legitim. În acelaşi timp însă, la rândul meu, îmi arog dreptul de a privilegia şi eu, de a discrimina pozitiv şi eu un capitol românesc de suferinţă tragică infernală, într-o nepăsare totală, absolută faţă de ce povestesc alţii despre pătimirile lor. Altfel zis, îmi pretind dreptul de a-mi gestiona cum cred de cuviinţă, într-o viaţă foarte scurtă, solidarităţile sau indiferenţa.

G. S.: Ce vă face să credeţi că articolul nu-i aparţine? Ce probe există în acest sens?

R.M.: Fiind vorba de o anchetă jurnalistică la care răspunseră mai mulţi şi în absenţa lui Eliade din Bucureşti, din ţară, nu mai ştiu, coordonatorul Polihroniade a riscat să scrie el însuşi, în redacţie, textul de răspuns şi să-l semneze cu numele prietenului său foarte bun. Mărturia a fost descoperită şi citată de Mircea Handoca, de la care am preluat-o şi eu, cu precizarea că mie însumi mi s-a întâmplat odată ceva similar. Cred totuşi, trecând un timp, că am greşit. Genul acesta de arheologie textuală reconstitutivă cere într-adevăr un aparat probatoriu verificat cu cea mai mare rigurozitate. Faptul că prea puţini se obosesc în zilele noastre să procedeze astfel nu mă absolvă.

G.S.: Ca prozator, cărora din scrierile sale de ficţiune le acordaţi calificativul de capodoperă?

R.M.: Capodoperă e un cuvânt cu care e copilăreşte să ne jucăm. Maytrei şi Pădurea spânzuraţilor sunt însă, după părerea mea, cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română şi cred că vor fi citite şi peste un secol, după ce au supravieţuit fără să se ofilească mai bine de cincizeci de ani.

G.S.: Cu ce carte ar trebui început studiul operelor eliadeşti?

R.M.: Studiul presupune bibliotecă, fişe de lectură, bibliografie. Pentru primul pas al planului de atac, cu toate că la aşa ceva se pricep mai bine profesorii de literatură, cred că n-ar strica lectura unei monografii Eliade, cum e cea scrisă de Mircea Handoca: i-am fost redactor şi am citit-o cu creionul în mână, aşa că ştiu perfect despre ce vorbesc, adică e o carte ce pune imediat în context pe cititor şi îi şi stârneşte interesul. Aş fi fost tentat să răspund pe negândite: oricare din jurnale. Numai că nu cred că un băiat sau o fată la 20 de ani, azi, înţelege ceva din asemenea lecturi. Aşa cum înţelegea, da, generaţia mea, a „expiraţilor” de azi: înţelegea şi citea cu sufletul la gură, recitea şi re-recitea…!

G.S.: Cunoaşteţi campania care se duce în occident împotriva lui Mircea Eliade. Poate afecta ea imaginea istoricului religiilor sau, dimpotrivă, îi poate asigura o posteritate mult mai vie, provocând noi curiozităţi de lectură şi interpretare?

R.M.: Pieţele de carte din ţările bogate sunt foarte greu de cucerit, pentru că acolo funcţionează alte reguli decât la noi, unde traducerea a devenit sport naţional, un fel de neo-daciadă. Editura Dacia, de pildă, a cedat drepturile de traducere şi editare pentru Jurnalul fericirii în anii ’90 unei edituri franceze nu dintre cele foarte mari, dar potentă şi respectabilă: a ieşit o ediţie franţuzească superbă, apreciată ca atare de specialişti pentru calitatea traducerii, şi o carte-obiect deosebit de elegantă. Cu toate că serviciul de presă al editurii a respectat regulile jocului, dând cartea în dreapta şi-n stânga, a constatat repede că se loveşte peste tot de un zid de beton. Presa franceză aproape că nici n-a luat act de apariţia acestei mărturii venind din estul sălbatic încă şiroind de noroaiele comunismului. Zero! Trebuie să fii naiv ca, tu, din ţară, să nutreşti iluzii că poţi interveni să urneşti din loc ce e osândit la blocaj. Să halucinezi că te urci în avion şi zbori la Paris  unde e domnul Reichman de la Le Monde ca să-i dai cu pietricica în geam să se scoale. Zero, repet! Asta se întâmpla însă simultan cu lansarea foarte zgomotoasă, cu toate reflectoarele aprinse a Jurnalului lui Sebastian, despre receptarea căruia se ştie azi că a fost superlativă, dacă nu mai mult de atât. Am citit ambele cărţi. Jurnalul lui Sebastian este, după părerea mea, un text categoric inferior celui al lui Steinhardt în toate privinţele: şi ca foraj în abisuri, şi ca mărturie, şi ca substanţă tragică, şi ca artă literară în cea mai exigentă grilă posibilă. Sunt ispitit să comentez pe o sută de file acest turnir post-mortem nemaivăzut şi pe teren neutru între doi evrei din România, ambii extraordinar de deştepţi, dar mă abţin. Pentru occidental, aşadar, pentru intelectualul din Occident, care cumpără şi citeşte cărţi, interesul faţă de România e ocazional, periferic, iar Eliade, românul cu trecut infamant, e o chestiune savantă – între multe altele – cu eventual impact în mediile academice unde numele său e de mult cunoscut. În Franţa se publică biografia Anei Pauker şi scrierile, încă netipărite în ţară, ale lui Leonte Răutu, spunându-se despre ei că sunt victime ale poporului român care e fascist încă de la 1850, când s-a născut Eminescu. Nu e o glumă! Nici aceste cărţi care-s maculatură şi nu prezintă nici un interes pentru franţuzul sănătos la cap, chiar dacă-i de stânga, nu sunt citite, atât că fac parte dintr-o strategie de revizitare continuă a câtorva subiecte, fie ele şi „ de nişă”. Ele, aceste cărţi, urmăresc doar să producă un sound şi un bruiaj continuu, cu care urechea noastră va trebui să se obişnuiască, cum era în anii trecuţi cînd ascultam Europa liberă. Eu nu cred, ca să mai dau un exemplu, că faimoasa carte a lui Laignel-Lavastine a fost citită, în Franţa, măcar şi în diagonală, de mai mult de cinci cumpărători-plătitori. Cartea a fost sponsorizată şi scrisă pentru noi, ca să fie imediat tradusă la Humanitas şi să provoace scandal. Ca şi Adriana Berger, cealaltă savantă care şi-a legat atât de straniu numele de arhiva şi de ultimii ani din viaţă ai lui Eliade, Laignel-Lavastine şi-a epuizat muniţia din prima salvă, definitiv. Pariez pe oricât că nu va mai auzi nimeni de ele, niciodată!

G.S.: Odată ce monopolul copyright-ului a fost transferat Editurii Humanitas, mai pot exista, ca în trecut, în cazul lui Eliade, proiecte independente de Opera Omnia?

R.M.: Editura Humanitas are putere finaciară dovedită, are librării în oraşele mari, asigurând cu ele o difuzare excelentă, şi îl are pe Liiceanu care ştie ca puţini alţii să-şi vândă marfa, aşa că drepturile de editare ale lui Eliade sunt în mâini bune. Nu văd de ce s-ar înghesui şi altcineva să concureze Humanitasul. Probabil vom învăţa şi noi până la urmă să lucrăm mai nemţeşte: cu contracte în bună regulă, din punct de vedere al legilor, şi cu clauze care să-i bareze pe cei care apar totdeauna să bage beţe în roate, dar şi cu proiecte pe termen lung, neabandonabile la prima poticnire. Trag nădejdea că toate astea se vor pune la punct într-un secol.

G.S.: Şi totuşi cum vedeţi realizat concret acest proiect deocamdată utopic?

R.M.: Editarea integrală a operei lui Eliade e o datorie de onoare pentru cultura română, fără absolut nimic imposibil sau utopic. În fiecare ţară care se respectă, şi ungurii sunt un exemplu care ar trebui să ne facă invidioşi, există un număr de autori importanţi cu ediţii de opere complete, în care se tipăreşte tot, până la ultima ciornă, cu note, comentarii şi variante. Treaba e foarte grea, fără profituri de tip „tun editorial” şi se înhamă la ea doar editurile serioase. Nicăieri nu se face însă caz de dificultăţile inerente, fiind o chestiune de prestigiu ce trebuie executată impecabil. Fără să am imaginea precisă a ceea ce trebuie să fie forma definitivă a acestui proiect, ştiu că au fost propuse mai multe variante încă din anii ’80: ediţii în 30 sau 40 sau 80 de volume, pare-se fără să se epuizeze materialul urieşesc al unei opere cum nu sunt prea multe. Aici, orice român se cade să aibă o tresărire de mândrie şi să-şi îndrepte spinarea.

G.S.: Care este mesajul pe care îl transmite Eliade prin opera sa?

R.M.: Un mesaj anti-văicăreală. Anti-tânguire.

Sursa : arhiva-romanilor.blogspot.fr/2014/09/gabriel-stanescu-interviu-cu-radu-mares.html