Reîntoarcere la „izvorul durerii…”

dec. 5th, 2015 | By | Category: Postcard

În vâltorile lumii acesteia, un suflet de român, dintre sute şi mii rătăcind prin lume (apoi, odihnind întru eternitate în pământ spaniol), unul anume, poet talentat, despre care, în 1951, Mircea Eliade scria a fi chiar „cel mai mare” (fireşte, din francheţe), pre numele său, Gheorghe Vintilă Horia Caftangioglu (18 decembrie 1915 – 4 aprilie 1992), a simţit, chiar în exil fiind, vânturile sorţii care-au vijelit, îndelung, peste-a noastră Ţară. Ne amintim de-acest suflet de român, într-un moment aniversar, anume, un secol de la naşterea sa. Acest român, cu numele de botez, Gheorghe, este cunoscut în mediul universitar, dar mai ales în mediul literar, scurt şi concis, Vintilă Horia.

S-a desprins de timpuriu de locurile natale, Segarcea (Dolj), dar nu va uita nicicum… „flacără mică şi galbenă ca a lumânării pe care o aprindea mama când tunetul bubuia mai tare…” (Lecţia de singurătate) A absolvit, în paralel,  Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Va îmbrăţişa la început, publicistica, apoi, cariera diplomatică (1940-1945). Singura sa durere, negreşit, va rămâne aceea a depărtării de România, de urbea natală, de rude şi prieteni, de obiceiurile şi graiul românesc. Şi pentru a „nu-şi pierde rădăcinile” (Mai sus de Miazănoapte), nu va avea decât o singură alternativă: scrisul. Iar poezia, proza scurtă, romanele şi eseurile sale, o confirmă. S-a străduit să „lepede trecutul ca praful din sandale...” (Cântecul nedumeririi), conştientizând că „Dumnezeu e lângă sabia oamenilor atunci când sabia oamenilor e lângă Dumnezeu…” (Cartea omului singur) Singurătatea  şi încorsetările vieţii, posibil, deveni-vor Închisă liturghie:  „Dă-mi chipul tău Doamne şi pune-l balsam / Pe pieptul meu palid zdrobit între colţi…” (Psalm medieval) Nici nu avem a ne mira, că printre străini, până se va face remarcat (în Europa sau peste Ocean, ca profesor universitar şi ca scriitor), va ofta, deseori, rostind: „Viaţa a ajuns o goană şi un drum între interminabile oprelişti…” (scrisoare către profesorul I. G. Dimitriu, director al revistei <Înşir-te mărgărite>, Rio de Janeiro, 1952) Aşa s-ar putea explica de ce în structura protagoniştilor săi, întrezărim ipostaze stilizate ale creatorului însuşi, iar în psihologia acestora intuim frânturi de viaţă reală, învăluiri de viaţă mai mult sau mai puţin cosmetizate, trimiţând, oarecum, la dictonul horaţian:  „Non omnis moriar... ”

Dacă există voci care acceptă cu greu aducerea în contemporaneitate, spre analiză, a operei lui Vintilă Horia, din imposibilitatea de a putea pune semnul egalităţii între „frumuseţea artistică şi intelectuală” şi „frumuseţea morală”, nu avem a comenta pro sau contra. Şi aceasta, pentru că, este sigur, ne place să alimentăm rănile, pentru a sângera încontinuu. Cu mâna pe inimă, să spunem, ne place să nu recunoaştem pe cei care fac parte din „marea elită a exilului românesc” (Alexandru Paleologu). Ba, chiar ne place să întoarcem spatele unui om „profund religios” (Constantin Bălăceanu-Stolnici), dar îmbrăţişând pe „amatorii de mitologii…” (Virgil Ierunca) Sau, şi foarte grav, nu vrem să facem distincţia între „cultura ideală de dreapta” şi „politica de dreapta” (Camilian Demetrescu) şi nu încercăm măcar a-l compara, şi până la un punct, cu un alt mare exilat, Aleksandr Soljeniţîn (1918-2008). Şi fără niciun comentariu, şi fără nicio altă comparaţie, credem, cu certitudine, opera acestui scriitor se impune a fi analizată.

Spicuind din versurile sale, putem reface (aşa cum a simţit însuşi poetul), atmosfera României, dintr-un moment al tristelor amintiri, când „A bătut cândva cu foc de vezuviu” (Vântul de Sud) peste-o ţară, peste-un neam, peste firele de iarbă, peste munţi şi peste ape şi-n inimile tuturor celor care simt româneşte. În acele momente, muntele „sângeră”, „nici un zgomot nu suie din oglinda rotundă / Lumea din apă a rămas fără chipuri” (Cântecul celui din urmă), „Se năruie frunza sub tropot de cerbi, / Pădurea-şi ascute săgeţi de aramă…” (Triptic de octombrie), „vaier de vremi pe coclita cetate” (Baroc). Peste întreaga fire, „Întunericul / Cade prin vitralii ca o cenuşă” (Rugăciunea unui iezuit), iar „Peste cerul întors, peste norul rotund, / Vântul în frunze e doar o părere…” (Cântecul celui din urmă), „plouă cu zale de cenuşă” (Cântec de nebun), iar soarele are „fruntea tristă” (Baladă lirică). „Zilele calcă mute / peste ace de brad” (Insula morţilor), iar „Lacrimile s-au făcut perle în batistă…” (Baladă lirică) Exilatul se frământă, gândind la ai săi… „ascult cum curg / Vocile inimii din spre Ţară-n spre mine” (Modern song), iar „cântecul”  său de exil devine rugă: „Nu da, Doamne, nici unui duşman / Suferinţa noastră dintr-un an / Şi ne iartă nouă dacă plânge / Inima din noi de-atâta sânge” (Rugăciune pentru rănile ţării)

Departele  îşi cere clipele lui de mângâiere întru ostoirea dorului. Şi-atunci se-nvăluie în fiinţa sa oglinda copilăriei, când „fugind de somnul de după amiază”, învăţase să se strecoare, în taină,  „printre gratiile de fier de la fereastră şi, cu sandalele în mână, ca să nu facă zgomot, păşea pe terasa fierbinte…, traversa şoseaua prăfuită şi pustie şi intra, pe o portiţă de lemn, în singurătatea misterioasă a livezii. Căldura încremenea frunzele pomilor încărcaţi de roade… Se auzea numai corul subţire al greierilor… Uneori cădea câte un măr, se rostogolea la vale şi se oprea bufnind în gardul de scânduri putrede sau în câte o groapă unde trezea din somn şopârle sperioase. Se lungea la umbră, în iarba mătăsoasă, şi asculta acea tăcere care nu evoca nimic…” Plăcută acea „solemnă aşteptare”, solemnă însăşi amintirea… (Sfârşit de exil)

Etape de viaţă, aceeaşi duioasă oglindire a locurilor de neuitat, recompunere, tipic romantică: „Era prin iunie. Într-o noapte am ieşit să mă plimb în tovărăşia prietenului meu Ovid. Printre copacii din marginea parcului răsărea luna, înroşită de dogoarea verii, coaptă ca ultima caisă a sezonului… Am ieşit din parc şi ne-am găsit dintr-o dată faţă-n faţă cu întinderea câmpiei. Luna s-a ridicat tot mai sus… miezul înalt al nopţii… impresionaţi de liniştea neclintită. Apoi am băut apă din găleata care scosese din fundul pământului chipul tremurat al lunii…” (Sfârşit de exil)

Anii-şi aştern mantie arzândă, voinţa se vrea mângâioasă izbândă, dar amintirile şoptesc mereu, nestingherite: „cum cade soarele peste munţi / ca o torţă de moarte” (Antilethe)! E miercuri, 11.11.1964. La Madrid, în intimitatea arc peste timp, cu învăluiri nostalgice, poetul se confesează: „De unde această linişte şi nemeritată, după ani şi încercări, cu care mă obişnuisem ca pasărea trăind în furtună?” (Jurnalul unui ţăran de la Dunăre) Şi-n tot acest timp, „fiecare clipă din viaţă… mi-e un câmp de bătălie…” (30 martie 1965) Acel prezent trăit îşi cere drepturile. Trecutul devine apăsătoare/sufocantă povară: „Mă gândesc tot timpul acasă, vreau să spun la Ţara de peste dâmb sau cum spunea Nichifor Crainic, <de peste veac>” (16 septembrie 1978).

Nicio sărbătoare creştină nu-şi revarsă deplin binecuvântările, pentru că vălul cel de demult se resimte: „Crăciunul e ca o drogă a amintirii. Fiecare gest, fiecare imagine mă scufundă în arhetip, vreau să spun Crăciunul de odinioară, care a devenit un fel de Ţară îndepărtată, confundându-se din ce în ce mai mult cu Ţara pierdută. În locul bucuriei pe care o primesc toţi ceilalţi, exilatul se întoarce de Crăciun la izvorul durerii…” (Jurnalul unui ţăran de la Dunăre)

Interogaţii, resemnare, învăluiri imperative: Cu care mână m’ ai blagoslovit / Stăpâne, de-am rămas cu darul / De-a strânge’n slove sufletul rănit / Şi de-a sorbi veninul cu paharul?…” (Brăţările grele) Doar subtile reflecţii, mângâioase, pot dărui o undă de linişte interioară: „Ceea ce nu s-a schimbat e Ţara din mine, prin care călătoresc în fiecare zi şi uneori nopţi de-a rândul. Visul e mult mai trainic decât aşa-zisa realitate…” (Jurnal torinez)

Răsfoind jurnalul, reflectând asupra versurilor şi prozei sale, în esenţa lor, constatăm că lui Vintilă Horia îi place să rătăcească în trecut, să scormonească în acel jar spulberat şi mort, în mod cert, din dorinţa de a „trezi emoţia”, de a o „dezveli din pojghiţa de brumă”, după cum spune şi filosoful francez Jean-Marie Guyau (1854-1888), conştient de faptul că „timpul nu are decât trecut şi viitor”. Aşadar, această învăluire în mantia trecutului este ca un ritual balsamic, aureolă a trecutului, răsad binefăcător. Îmbrăţişând (ca într-un ritual) trecutul, Vintilă Horia are credinţa dobândirii unui plus de energie, mereu alimentată de credinţa că acolo, în acea ţară, care nu mai seamănă deloc cu ceea ce a fost, printre locurile, unde şi mentalităţile s-au schimonosit, în acel spaţiu, dac-ar fi revenit, nici nu l-ar mai fi recunoscut. Şi, ce trist! S-ar fi considerat un pribeag în ţara lui. Nu ştim cât de conştient a meditat (pentru a înţelege) asupra realităţilor din ţară, dar visul său rămâne unul himeric. Se cuvine, totuşi, să-i dăm dreptate lui Vintilă Horia: „amintirile nu pot fi ascunse, nici ucise” (Sfârşit de exil), însă dacă le dorim reflectate, dacă le dorim implantate în memoria prezumtivilor cititori, o putem face, recurgând la imaginea ficţională. Aşadar, o pagină îndoliată poate fi conturată sub chipul unei cutremurări zguduitoare: „un tunet surd, venind parcă din măruntaiele globului, făcea să vibreze nu numai auzurile noastre, dar şi locul pe care ne aflam. Aerul era atât de nemişcat, încât lanul de grâu părea pictat pe o sticlă fumurie. Spicele mustăcioase atârnau greoi într-o parte, ca nişte capete de oameni adormiţi în picioare…” (Ultima revoluţie) Şi-am zice că această imagine reflectă perfect, deopotrivă, zbuciumul Terrei în înfrăţire cu zbuciumul fiinţelor care convieţuiesc în acest univers. Dar nu este o învârtoşare duşmănoasă a adâncurilor, a unei inimi rănite. Nu! Scriitorul vizualizează o posibilă zvârcolire de adâncuri cu o zvârcolire gândită de malefica minte umană, care poate fi la fel de distructivă: „Venea parcă dinspre răsărit. Întorsei capul într-acolo şi zării o apă neagră, un lung val întunecat, desfăşurat cât ţinea zarea dinspre orient, înaintând cu repeziciune către noi…

La centenarul naşterii acestui scriitor se cuvine să întoarcem filele trecutului şi să le înmiresmăm în vălul uitării, şi-al iertării, şi-al gândului curat şi pur, rostind ca într-un ecou, poeticeasca frazare desprinsă din nuvela Moartea morţii mele: „Am împlinit ieri o sută de ani… mă simt încă tânăr. Atât de tânăr încât nici nu mă gândesc la moarte. Mi-e teamă că nu va mai veni niciodată. Şi asta, drept să spun, e ca o nelinişte care-mi umbreşte tinereţea, era să spun bătrâneţea, căci a început să mă cutremure, ca o presimţire, senzaţia nemuririi…

Livia Ciupercă

Număr de vizualizări :1056


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro