” Iubirea se învață mai greu decît viața”

iun. 16th, 2015 | By | Category: Dialogul de carte

În urma unui dialog online, în care lipsa chimiei unei discuții față în față l-a privat pe Adrian Suciu de simțul umorului pe care am încercat să îl strecor printre întrebări, dar și pe mine de o înțelegere profundă apriorică a ”obsedatului de iubire”, a rezultat interviul pe care AgențiadeCarte.ro îl publică, în exclusivitate. Vă oferim un Adrian Suciu care se ia în serios și răspunde la câteva întrebări, posibil superficiale (spun acum, după ce am văzut răspunsurile). Totuși, cel puțin o parte din ele l-au provocat suficient de mult încât să răspundă fără zgârcenie. Interviul a fost pricinuit de recenta apariție, la Editura Tracus Arte, a volumului de versuri ”Profetul popular”, carte pe care am citit-o dintr-o răsuflare și, cel mai important, am citit-o cu vocea lui Adrian Suciu în cap. Pentru că am avut de mai multe ori ocazia să îl ascult live și, după o astfel de experiență, niciun poem de al lui nu mai poate fi citit altfel.

În cel mai recent volum de poezie al tău, ”Profetul popular”, scos la Editura Tracus Arte, cu ilustrații și copertă de maestrul Mircia Dumitrescu, Suciu e un tip care ”a supraviețuit cancerului dar a murit într-un tandru accident de trotinetă”, Suciu e ”poet”, e unul ”dintre cei mai pasionali intelectuali ai nației”, e, una peste alta, un tip simpatic și de treabă. Ce ai de spus despre Suciu din viața reală?

Sintagma ”viața reală” mă sperie așa de tare de la bun început încît risc să pun eu o mie de întrebări și să încalc protocolul potrivit căruia, în împrejurarea de față, eu sînt intervievatul. Despre persoana ”reală” Adrian Suciu ce aș putea spune în afara faptului că nici ea însăși nu pricepe tot ceea ce e? Eu sînt primul care nu înțelege nimic despre Adrian Suciu dar nici nu îmi propun să o fac. Înțelegerea vine singură cînd i se face milă. În rest, pentru uzul celor care au nevoie de repere pe care să pună mîna sînt un om cu o carieră împlinită (cariera mea nu are nicio legătură cu literatura), tată a doi copii dintre care unul tocmai a devenit major, îndrăgostit de natură, băutor de vin roșu (pe cel alb îl prefer doar pe căldură, șpriț de vară cu apă minerală rece) și abonat la Cimitirul Eternitatea Fumători. Mai sînt președinte al Asociației Culturale Direcția 9, mentor tandru al unor tineri poeți care sînt mai buni decît mine, dușman încrîncenat al minciunii, ignoranței, ambiției prostești și fanatismului care caracterizează cu asupra de măsură viața românească în general și cea literară în special. Mai sînt un om liber. În rest, cine e interesat nu are decît să facă eforturi să mă descopere. Iar eu voi avea grijă ca orice efort în acest sens pornit altfel decît din convingere lăuntrică să fie sortit eșecului.

Coordonezi proiectul ”Poezia vie”. Dar care e poezia moartă? Are cumva legătură cu dinozaurii?

Nu mă pricep la poezia moartă, așadar nu am cum să fac o comparație.

Nu de puține ori te-am auzit spunând că femeile îndrăgostite scriu cea mai proastă poezie. Ești misogin sau doar nu-ți plac femeile îndrăgostite de alți bărbați? 🙂

Faci și tu greșeala de a te abandona în mrejele aparenței. Eu sînt obsedat de iubire și am putea discuta despre subiectul acesta infinit mai mult decît ne permite spațiul acestui interviu. Spusele mele despre femeile îndrăgostite (și despre bărbații îndrăgostiți – dar tu ai lipsit de la lecția asta și atunci judeci în parte și tragi concluzii parțiale și pripite) nu reprezintă expresia vreunei forme de preocupare frivolă ci a unei profunde mîhniri. Pentru că, în nouăzeci la sută din cazuri, oamenii nu știu ce e iubirea și vorbesc despre ce nu știu, mințindu-se pe ei înșiși ca și cînd ar fi alții. (Pentru cei care au scris mai multe cărți decît au citit, asta e o parafrază după Nichita Stănescu).

Despre iubire vorbește tot poporul. De obicei, vorbește mult și prost. Goliciunea lăuntrică și neputințele de tot felul îl împing pe bietul rătăcit în brațele iubirii, despre care crede că știe, din poveștile repetate obsesiv ale copilăriei și ale tuturor vîrstelor, că ar fi un ceva. Cum sistemul se bazează pe reproducerea biologică a indivizilor, mitologia omniprezentă a iubirii e de înțeles. Cît despre discernămîntul necesar pentru a interpreta mitologia, e de înțeles și că acesta e o calitate rară.

Evident, vorbim despre iubirea dintre bărbat și femeie, care este singura miză a acestor rînduri. Despre alte iubiri, cu alte ocazii.

Proaspăt ieșit din copilărie, omul, bărbat și femeie deopotrivă, se apucă de iubit. Și nu înțelege de ce, la scurtă vreme după ce s-a apucat, fericirea despre care i-au vorbit cărțile, filmele, școala, părinții fuge tare de el.

Trei feluri de păcăleli ale iubirii nefericesc omul, la o primă socoteală. Ele sînt ușor de înțeles, nu e nevoie de niciun psiholog, filosof sau poet ca să le explice. Cu toate astea, puțini reușesc să scape din ele.

Mai întîi, iubirea e confundată cu starea de confort, care se instalează, repede, în orice relație. Confort, comoditate, siguranță, dependență – tot atîtea feluri de a eșua într-o mediocritate relațională care nu duce nicăieri și, cu toate acestea, e greu de abandonat. Inerția confortului transformă iubirea într-o sclavie a mediocrității, într-o sursă continuă de frustrare.

Mai apoi, iubirea e confundată de sărmanii proști cu posesia. Nu e nimic mai trist în ordine sufletească decît pretenția de a poseda o ființă. Înlocuirea dinamicii fascinante a două ființe de puteri egale și egal îndreptățite cu spectacolul jalnic al unui partener ținut în lanț și etalat ca o proprietate la ocazii festive nu e decît prostie fără speranță. Confundarea iubirii cu posesia e pentru neghiobi. (Evident, cu excepția situației în care doi neghiobi se posedă reciproc și în egală măsură și sînt fericiți ca doi păduchi sugînd sîngele aceluiași șobolan.)

Validarea de sine e al treilea mod de ratare a iubirii. Pentru cei cruțați de întrebări și de cunoașterea de sine, o oglindă care să le spună cît sînt de frumoși, de deștepți și de vitali pentru existența universului e ușor de confundat cu iubirea. A păstra un om lîngă tine doar pentru validarea propriei ființe, a propriului ego, e așa o mare tristețe că nu mai încape iubire deloc!

Dacă nu sînteți prinși în capcanele astea, iubiți-vă liber și tare, că o să dați sigur peste altele!

Iubirea care contează nu lipsește nicio clipă din sufletul care o cunoaște. Îi veghează somnul, îi îndrumă pașii și-i oblojește rănile. Iubirea care ia pauze, are nevoie de confirmări sau pleacă nu e iubire, e doar o confuzie a sufletului rătăcit. Sufletul care o cunoaște locuiește în iubire și va locui în iubire pînă la hotar și dincolo de el. Iubirea se învață mai greu decît viața. Mulți trăiesc, puțini iubesc.

Dacă, după aceste succinte considerații, retragi bănuiala de misoginism, îți promit un interviu numai despre iubire și promit că va fi fascinant pentru amîndoi!

Rozosina și Mugurel sau Romeo și Julieta? Ce alegi? Ce crezi despre fiecare?

Eu nu aleg. Dau. Cît despre oameni sau personaje, în egală măsură, nu cred nimic despre ele. Eu nu sînt critic și nici n-aș vreau să fiu critic. Criticul e singurul care crede. Criticul crede, poetul știe. Diferența între un critic și un poet este diferența dintre Bivolaru și Pitagora. Așadar, nu mă întreba pe mine ce aleg și ce cred. Eu nu aleg. Primesc și dau. Și nu cred nimic. Știu. Dar nu sînt dispus să dau ceea ce știu decît celor pe care îi aleg eu. Dacă m-am exprimat abscons, sigur găsești un critic dispus să creadă ceva despre cele ce-am spus.

E atâta dor de Dumnezeu și atâta resemnare în versurile tale (”Aşa, cărată în cărucioare de fier, dragostea/ nu mai seamănă/ decât cu ziua de odihnă a măcelarului”; ”Trebuie să ai mână bună la singurătate/ ca să poţi locui inima ta”; ”Numai Dumnezeu știe să scrie/ și a scris o singură data”. Tu când ești singur, ești singur?

Pot să-ți răspund în versuri? Pun întrebarea asta din politețe, altminteri nu ai cum să mă oprești să răspund cum vreau eu. Ia de-aici!

Nu crede că luminezi întunericul dacă dai foc vieții tale!

Întunericul doar se privește. Fără spaimă și fără dorință.

Nu-l cuprinde mintea, nu-l străbate cuvîntul, nu se locuiește

și nu se divide.

Întunericul e copilăria lui Dumnezeu.

Ne bucurăm că o vom regăsi la capătul rătăcirii noastre.

”Iubesc poezia ca pe o mamă vitregă. Nu mă îmbracă,/ nu mă hrănește, dar mă mângâie uneori. Nu știu dacă/ din dragoste sau din milă”. Ca un fiu vitreg al poeziei, tu o folosești pe ea sau ea pe tine?

Relația e atît de complicată, perversă, violentă, incestuoasă și tandră la cel mai desăvîrșit irational mod cu putință încît un răspuns sincer m-ar plasa, în cel mai bun caz, sub sancțiunea Codului penal și sub pedeapsa cîtorva Dumnezei mai tineri și mai lipsiți de experiență. Pe bune acuma! Dacă tu găsești un poet care îți explică serios cum și care e relația lui cu Poezia, ăla e mai inutil decît o cizmă putredă într-un butoi ruginit! Doar labagiii sînt capabili să vorbească cu lejeritate despre așa ceva. E adevărat, însă, e plină literatura română de labagii foarte serioși în rolul lor poetic.  Am citit și eu multe interviuri în care ”poeții” explicau profanilor ce și cum cu poezia asta și care e treaba cu ea și așa mai departe. Pe mine atîta mă duce mintea: pe poeții care au pretenția că pot explica misterul îi trimit să se ia de mînă cu criticii care au pretenția că ne explică ce e viața în urma unor disecții pe cadavre. Să se ia ei de mînuță și să se ducă la pădure să și-o frece reciproc.

Cum trebuie să arate moartea ta pentru a deveni, postmortem, evident, poet național? (”Moartea e un prieten bun care, într-o zi,/ va trăda”)

Nu mă interesează deloc să devin poet national, județean sau intergalactic. Moartea mea precum și perioada de după mă lasă complet indiferent.

Dacă ai fi trăit înainte de ”Decret”, cât de des ai fi lipsit din zilele tale?  ”(…) Și-atunci a dat un Decret că nu se mai aprobă să lipsești/ și nici nu se mai dau zile la schimb.// Noi, care ne-am născut după Decret,/ nu mai putem lipsi în ruptul capului din zilele noastre!”

Aș fi lipsit de tot.

Dorina CIOPLEA

Număr de vizualizări :2453


One Comment to “” Iubirea se învață mai greu decît viața””

  1. Silvia spune:

    Dragostea înainte de toate pentru că”dacă dragoste nu am,nimic nu sunt”

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro