“Cununa de flăcări” de Victoria Milescu

sept. 22nd, 2014 | By | Category: Agenda de carte

Joi, 2 octombrie 2014, ora 17, la Centrul Cultural Calderon din Bucureşti ( Str. J.L. Calderon, nr. 39), va avea loc lansarea volumului de versuri, “Cununa de flăcări” semnat Victoria Milescu şi apărut la eLiteratura.

Despre această apariţie editorială vor vorbi Aureliu Goci, Lucian Gruia şi Emil Lungeanu. Amfitrion – prof. Vasile Poenaru, editor, coordonatorul proiectului eLiteratura. “Cununa de flăcări” reprezintă o selecţie din trei cărţi de poezie: Conspiraţii celeste (2008), Dreptatea învingătorului (2010) şi Sub steaua câinelui (2012). Pe lângă informaţiile despre autoare, cartea mai cuprinde  şi câteva aprecieri critice apărute în presa scrisă despre volumele de mai sus. Câteva dintre acestea:

,,Sub aspect estetic (recunoscând aici punctul cel mai apropiat de poetica postmodernistă), cât şi sub cel al tematicii, pentru că, la o examinare mai atentă, mai că nu se poate vorbi de poezie de dragoste la Victoria Milescu…De la primul până la ultimul text al prezentului volum (Conspiraţii celeste), ne surprind metamorfozele conţinutistice ale unei mari teme camusiene, aceea a raportării permanente la celălalt, de unde şi dilema mereu ireductibilă: solidar sau solitar? Pe această temă, poeta nu are nicio ezitare în a plonja în plin metafizic.(…) De altfel, semantica acestui celălalt este multiplă: insul proxim, imposibil de precizat dacă realul sau ipoteticul iubit, divinitatea însăşi în varii ipostaze, apoi, înaintând pe calea abstracţiilor, timpul asociat constant cu entropia, poemul deja scris sau ce urmează să fie scris (multe texte aducându-ne aminte că este cât se poate de firească reflecţia asupra poemului, asupra contextului în care fiinţează), destinul ca raport între aspiraţie şi realitate. (…) Poezia sa nu poate fi pusă în legătură nici directă, nici mediată cu suferinţele/condiţia feminităţii, nu pariază, cum s-ar spune, pe simbolurile speciei, nepromovând o viziune asupra lumii marcat feminină. Eul din poezia sa nu întotdeauna este disociat după principiul masculin-feminin. (…) În acest sens, Victoria Milescu – ale cărei modele se dovedesc a fi şi Bacovia, dar parcă mai mult Blaga şi Nichita Stănescu! – ne face să ne gândim la Ileana Mălăncioiu sau Angela Marinescu scriind poezie pur şi simplu, dincolo de orice limitare ontică. Aceasta este zona înaltă în care se situează şi poezia Victoriei Milescu.“ (Gheorghe Stroe, ,,Caligraf“, nr. 820, octombrie, Alexandria, 2008)

,,Despre opera Victoriei Milescu nu poţi să scrii sec, cronici algebrizate, conceptualiste, fiindcă poezia ei este o dăruire suculentă, asemenea rodiilor înşelătoare la înveliş, dar parfumate interior până la inundarea în răcori desfătătoare. Lirica ei alunecă pe jgheabul unui modernism ,,lustruit“, fără asperităţi şi provocări insalubre, accentuând, uneori, adevărate volute expresioniste, transpuse pe un basorelief liric absolut memorabil. (…) Prin golgota poeziei sale se simte, totuşi, merituos, un orgoliu bine strunit. Victoria Milescu are un control estetic asupra cuvintelor. Bolnavă de poezie, ea se aruncă, uneori, premeditat, în boala verbelor imprevizibile, dar care, adeseori, creează portativele unei rostiri infailibile şi ager supravegheate. E vorba de o lirică temperată în toată desfăşurarea ei, cu o disciplinitate controlată, aşa cum am mai precizat, obţinând efecte notabile care o încoronează cu o grandoare solidă. (…) Conspiraţii celeste este, de fapt, un volum de mărturii lirice asupra poeziei, asupra actului zămislirii ei, a chinului şi delirului naşterii sale. Am numărat în această carte peste zece ars poetica, finalizate magistral…“. (Gheorghe Istrate, ,,Oglinda literară“, septembrie, Focşani, 2009)

,,Victoria Milescu, transformă o biografie comună (cât de comună poate fi o biografie de poet) în mit: un mit în care încap şi istorie şi basm sentimental şi aventură vagantă…un mit cât toată poezia contemporană, care în ultima vreme se abstrage din sine şi… naşte monştri somnul raţiunii… Victoria Milescu, între poeţii de azi, are privilegiul raţiunii treze şi avantajul unui talent netrucat, lustruit ca un diamant, pe toate feţele, din care transpar sclipiri solare şi imense intensităţi de sentiment; cu o dicţiune poetică surprinzătare prin claritatea, era să spunem clasicismul ei. (…) Păstrez de la Victoria Milescu un volum de Conspiraţii celeste/ versuri, volum ce mă face să cred că trimiterea noastră în altre stele nu poate fi deloc forţată. Ba dimpotrivă. Poate că dormi/ când stelele lucrează/ la destinul/ micilor vietăţi/ zbătându-se în plasele invizibile/ înghiţite încet// pe cer, monştrii se împerechează/ zac în ploaie sub stropii/ toropiţi de iubire şi durere/ somnul întârzie/ în braţele veşniciei/ o, câte nu mi-a promis veşnicia!… (Timpul nu se mai satură de noi). În fond, chiar metafora conţinută în acest titlu, Conspiraţii celeste, nu-i altceva decât o definiţie a poeziei, dar mai ales a poetului, acea fiinţă specială (personna) ce conspiră celest cu stelele, şi cu întregul univers. Poeta Victoria Milescu având această capacitate pe care şi-o exersează parcă la nesfârşit de a spune totul în fiecare poem. Rotundul poemului, sfera lui, ascunzând celestitatea: În fiecare dintre voi/ sunt şi eu/ cu frica mea/ cu durerea mea/ cu lacrima mea căutând/ altă lacrimă/ în mine/ e puţin din fiecare dintre voi/ şi totuşi, acum, la amiază/ pe pragul filei de ceară/ ard singur…(Poemul). (…) De altfel, parametrii între care-l citim pe poet şi-i stabileşte cititorul.“ (Ion Murgeanu,  ,,Climate literare“, anul 4, nr. 32, iunie-iulie,  Târgovişte, 2010)

,,Pentru cunoscătorii tributului adus până acum de Victoria Milescu literaturii române, noutatea Dreptăţii învingătorului nu poate să nu ia câtuşi de puţin prin surprindere prin ostentaţia tematică fără precedent a acestei alcătuiri. (…) Avem de-a face într-adevăr cu o carte dedicată, de astă dată, chiar Euterpei căreia autoarea îi slujeşte – adică o treabă al naibii de plăcută. (…) Explicaţia aparenţei înşelătoare de ars poetica a unor compoziţii stă în perspectiva lor autoscopică, precum durerile facerii din Pars pro toto (Sânge, sudoare şi lacrimi/ îmi cere poemul/ fără să-mi dea nimic în schimb //…// Sunt o carte/ îmbrăcată în piele de om), sau ipostaza de Moiră din Lucrarea iernii: Lucrez de-o viaţă /…/ lucrez la fiecare fir din sfoara/ ce mă va legăna în ştreang //…// am puterea/ de-a trece nevăzută/ prin cei ce-mi ies în cale/ şi-a sta puţin atât cât/ să le simt în pumn/ inima ce se zbate. (Emil Lungeanu, în vol. Însemnări în podul palmei, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2011)

,,Cine e învingătorul şi care e dreptatea lui în volumul de versuri „Dreptatea învingătorului” de Victoria Milescu? Întrucât placheta reliefează arta poetică specifică autoarei, învingătorul îmi pare a fi poetul, chiar împotriva condiţiei sale efemere, iar dreptatea sa, poezia: o victorie târzie/ când totul pare să se fi spus/ despre orice victorie/ necunoscută printre necunoscuţi/ o victorie de o nanosecundă / şi totuşi, o victorie… Scrierea poeziilor reprezintă sensul existenţei poetei autentice care este Victoria Milescu. Deşi nu le numeşte, trei mituri ontologice determină arta poetică şi viziunea sa asupra existenţei. Primul este mitul sculptorului Pygmalion, care s-a îndrăgostit de propria-i creaţie, reprezentând o adolescentă perfectă, căreia, la rugăminţile artistului, zeiţa Venus, i-a insuflat viaţă. Să trezeşti la viaţă o sculptură, o formă tridimensională e imaginabil. Dar să personifici poemele nu e atât de simplu. Victoria Milescu a făcut acest lucru şi de atunci poemele sale nu-i mai dau pace nici ei, nici cititorilor. Pe scena creată de poetă, apar în spectacolul liric: Poemul de criză, Poemul dum-dum, Europoemul, Poemul vampir, Poemul cu p mic, Poemul cu p mare, Poemul invizibil etc. Jocul acesta demiurgic are umorul şi gravitatea sa: Cine ar cumpăra / un poem chior, şchiop şi cocoşat / perfid şi lacom / mânjit de sângele propriilor cuvinte. “ (Lucian Gruia ,,Vatra veche“, nr. 6, iunie/2011, Târgu Mureş)

,,Poezia din Sub steaua câinelui, noul volum al Victoriei Milescu, impresionează prin simplitatea expresivă a discursului liric, dispensat de metafore, despodobit, evocând  o lume prin ea însăşi simplă, comună, de fiecare zi. Nu mai puţin totuşi, fiind astfel, plină de sensuri, de gravitate, de dramatism. Gesturile cotidiene, intrate în obişnuinţă, în rutină,  comportă, cu toate acestea, o redescoperire a lumii şi a timpului care vine şi pleacă. Despătureşti coala albă a zilei / începi să scrii primii paşi/ apoi duşul, cafeaua/ arunci o privire pe geam/ Ceva s-a întâmplat/ se vede cu ochiul liber!/ noua eră a venit şi a plecat/ întorci timpul pe toate feţele…Sugestivă la Victoria Milescu este imaginea unui spaţiu orăşenesc umil, mai degrabă detracat, în care salvarea horcăie/ poliţia sună a gol/ pompierii sunt scrum şi cenuşă, cerşetorul îşi ocupă locul din colţul blocului, vânzătorul de ziare îşi sortează marfa, sala de mese a spitalului se umple de lume iar cei doi bătrâni care se ţin de mână par să-i aducă peste timp o replică amară poeziei faimoase a lui Minulescu. Mitologia citadină, astfel cum o înfăţişează poeta, răsfrânge ipostaze ale umilităţii şi frustrării, dar şi o pregnantă sugestie de căldură umană.“ (Gabriel Dimisianu, postcoperă, vol. Sub steaua câinelui, Editura Tracus Arte, 2012)

,,Ispita de a se autodefini, de a-şi face autoportretul, pictând luminile şi umbrele cu cuvântul apare la Victoria Milescu în două poezii din noul volum Sub steaua câinelui: Ceva lipseşte, ceva este în plus şi Tu nu vei fi niciodată bunică. Faţă de celelalte volume, în acesta paleta lirică a autoarei s-a îmbogăţit cu arta ironiei şi autoironiei, nu în sfera ludicului, ci în aceea a gravităţii, consecinţă a unei seriozităţi tensionate de a pune eul în triplul raport – eu, lume, univers. Timpul este un laitmotiv frecvent, iar câinele, un motiv cu semnificaţii radiante. Poeta îşi aşază metaforele sub steaua câinelui, imagine oximoronică, ea însăşi generatoare de complexe şi diverse conotaţii. Răsfrângând celestul şi terestrul, nocturnul şi diurnul, sensul malefic şi benefic, cele două cuvinte asociate creează ramificaţii ce par divergente. Pe de o parte, steaua, motiv preferat al romanticilor, trimite la sfere înalte, la absolut, la tentaţia dezmărginirii; pe de alta, câinele, simbol plurivalent, prezent în toate mitologiile. (…)Victoria Milescu scrie o poezie a oraşului; sensibilitatea modernă se limitează la acest spaţiu care, prin avantajele tehnologice, a în­tors spatele naturii, satelor, marilor spaţii campestre. Spaţiul urban cu reperele sale – strada, blocul, maşina salvării care aleargă ţiuind pe toate arterele, macaralele, figurile umane – şchiopul din faţa blocului, doctorul, vânzătorul de ziare, bătrânul cerşetor, căutătorul de lucruri pierdute, looser-ii, fata cu şerpi în păr, piticul din intersecţie, oraşul tentacular, oraşul de plastilină din Sprijinind vântul sunt un spaţiu al anxietăţii ca-n oraşele tentaculare ale lui Verharen. (…) Poezia Victoriei Milescu se naşte din convulsiunile trăirii înfiorate, din efortul de a descifra semnele lumii reale, din ispita de a se cunoaşte pe sine până la ultimele consecinţe. Act suprem al sincerităţii de sine, o astfel de poezie este o corolă de minuni care se dăruieşte, generos, tuturor. E un dar pe care trebuie să-l primim cu atenţie şi cu grija iubirii de frumos şi adevăr, pentru a nu răni stelele sub care veghează.“ (Ana Dobre, ,,Luceafărul de dimineaţă“ nr. 12/2012)

Număr de vizualizări :1097


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro