”Noi, oamenii, uităm până și adevărurile cele mai simple”

feb. 16th, 2014 | By | Category: Studioul de carte

”Sunt claustrat, prizonier absurd al formei şi materiei…” scrie Marius Conu, în cel mai recent volum al său, ”Lacunare”, apărut în 2013 la editura bucureșteană Vremea. Dorina Cioplea a discutat cu autorul, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre problemele și întrebările pe care acesta le aduce în discuție prin cartea/”manuscris de supraviețurie”, pe care a lansat-o la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2013.


Volumul tău ”Lacunare”, apărut la Editura Vremea, este oferit cititorului drept ”manuscris / manual de supraviețuire”. Despre a cui supraviețuire vorbim? Crezi că poți propune soluții? Pentru că întrebări avem toți.

Ce cred eu că lipsește din ce în ce mai mult în contemporaneitate este deschiderea afectivă către ceilalți, bazată pe o carență specifică a memoriei, oamenii sunt bombardați secundă de secundă de tone de informații inutile, junk-information, și uită să își mai privească retrospectiv propria viață și, în felul acesta, să își confere un sens clipei de viețuire. Și, mai ales, uită de existența celor din jur pe care, „în cel mai bun caz”, îi privesc drept competitori sau, și mai rău, adversari absoluți. Trăim într-o lume a Imperiului Consumului sub primatul Obiectului, iar un manual de supraviețuire nu trebuie să ofere soluții, individuale, singulare și acceptate ca unice ci să descrie tușat, grotesc aproape, problemele și carențele reale ale societății în așa fel încât fiecare individ să își ofere singur soluția proprie și specifică.
Nimeni nu deține un răspuns final, o soluție generală, dar toți trăim în locul geometric comun al anxietății.

”Lacunar” înseamnă ”care prezintă goluri”. Care sunt aceste goluri, lipsuri ale realității care te afectează pe tine ca tânăr scriitor? Dar ca om?

Ca tânăr scriitor, singurul gol pe care îl simt este lipsa unei coli de hârtie, pix, stilou sau a alimentării cu tensiune a laptop-ului. Serios vorbind, marele gol care mă macină pe mine și care, cred eu, macină aproape în întregime omul contemporan este determinat de lipsa auto-referențialității sau a unui timp al reflectării. Alergăm disperați și febril pe escalatoarele societății, într-o goană angosantă după ziua de mâine, neatenți sau insensibili la propriul trecut sau măcar la ziua de astăzi, fascinați iremediabil de un același viitor probabil dar niciodată posibil. Muște alergând de-a lungul firului argintiu al Marelui Paianjen, iluzionându-ne că participăm, de fapt, la marele zbor.

Ratarea, părerea justă, judecata, eul, frica, libertatea, sfârșitul certitudinilor, universul, lumea, puterea absolută, accidentul, dragostea, cunoașterea, fericirea, curajul, sfârșitul, începutul, imaginația sunt doar câteva dintre subiectele tratate în acest volum jurnal de idei. Nu sunt prea multe și prea variate pentru a le pune la un loc? Cum eviți capcana truismelor?

Truismul nu este capcană… truismul este un adevăr generalizat și care se poate mula fiecărui individ în parte. Problema pe care încerc să o evidențiez în cadrul acestei cărți este simplul fapt că noi, oamenii, uităm până și adevărurile cele mai simple, uităm unde trăim, ce suntem și care ne sunt scopurile definitorii ființei. Dintr-un anumit punct de vedere, nu mai există truisme ci doar indiferență obtuză și lipsă de memorie. Singurele truisme care ne mai vibreaza ființa sunt consumul și anestezia adusă de acesta.
Și nu, nu sunt prea multe, cartea este în formă de expresie, laconică, pune întrebări, conturează mai degrabă o hartă, un spațiu în care se întâmplă tribulația ființei în regăsirea ființei, nu creează un traseu cât, mai degrabă, descrie relieful. Fiecare își alege traseul personal și acesta este, în mod sigur, un lucru bun.
Las cărților motivaționale răspunsurile și traseele bine conturate. Și cărților de bucate soluțiile… 😛

”Lumea se împarte în două, oameni care au cu adevărat ceva de spus, dar nu o pot face… şi oameni care nu au nimic de spus, dar continuă să vorbească”. O problemă contemporană a spațiului și libertății de opinie. Cenzura nu este o soluție. Atunci ce rămâne de făcut?

Există o finalitate în întrebarea aceasta, ori eu tocmai de asta vreau să mă dezbar și prin intermediul ”Lacunarelor”, să dezbar și lectorul. Nu există punct fix, nici limită și nici definiție, realitatea pulsează continuu și în varii modalități, nu există un timp liniar ci doar o memorie liniară a acestuia. În lipsa acestei memorii omul nu este altceva decât un accident conjunctural al realității, un accident și, mai ales, o inutilitate. Libertatea de opinie este un construct al iluminismului, este un construct teoretic și, ca orice construct theoretic, este foarte greu dacă nu imposibil de pus în practică. Mizez mai degrabă pe un loc comun al exprimării individuale către generalitate, către o percepție a realității, directă și personal, grefată pe o nevoie intrinsecă de autodeterminare și autoîmplinire.

Acest volum începe, de fapt, în tine, iar primul capitol sau, mai bine spus, argumentul, rămâne ascuns cititorului. Care este cheia de lectură a acestei înșiruiri de gânduri și idei, cel puțin în aparență, disparate?

Lumea este aici, în jurul nostru și nu undeva aiurea, noi suntem mai vii doar prin relația noastră afectivă cu lumea iar nu prin măștile pe care le jonglăm în miezul societății. Noi suntem vii prin noi înșine iar nu prin statut social, apartenență la grup, regn, breaslă sau mai știu eu ce altă formă de intabulare a ființei.
Singura cheie în care trebuie citită această carte este sinceritatea frustă și idealismul deșănțat 🙂 Cheia se află la fiecare cititor în parte, eu ofer privirii doar ușile pe care poate evada acesta.

Ești, în primul rând, poet și spui, în acest volum, că ”scopul adevărat al poeziei este să ne elibereze de sub dictatura gândurilor noastre conştiente”. Dacă pentru tine poezia înseamnă evadarea din conștient, cum rămâne cu cititorii tăi?

“Câte bordeie, atâtea obiceie”. Glumesc. S-au dat atâtea definiții poeziei de-a lungul istoriei literaturii încât poezia a devenit un loc ubicuu, permisiv și permeabil. Poezia este atunci când ești sincer cu tine, curajos față de ceilalți și nemulțumit de limitele oferite ție, în mod firesc, ca ființă. Cred că poezia este locul comun al nevoii de evadare atât a celui care o scrie cât și a celui care o citește, spațiu în care totul este posibil și nimic interzis. Locul în care realitatea se îndoaie în ea însăși, până când devine ceva miraculos, profund personal și în afara raționalității directe. Poezie este atunci când în copilărie ți-ai zdrelit un genunchi în alergare și în egală măsură momentul tainic spre care te îndrepți și se numește moarte. Între cele două momente putem spune că experimentăm, de fapt, un univers poetic.

Politica și realitatea socială reprezintă rădăcini generoase pentru ideile tale filosofico-socialo-literare. Care ar trebui să fie, din punctul tău de vedere, relația între lumea politică decidentă economic și lumea culturală, artistică? Ce părere ai despre politizarea domeniilor creatoare de cultură și spiritualitate?

Hahahaha! Păi relația ar trebui să fie întotdeauna una echilibrată și echidistantă. Pe de o parte politicul cu suma lui de valori oportuniste și egoiste și, pe de alta, artisticul care îl contrazice, minimalizează, ironizează și deconstruiește. Dacă îmi amintesc bine, Platon ne-a dat afară din cetate 😛
Cât despre politizarea artisticului, aici s-ar putea deschide o discuție ulterioară fără sfârșit. În momentul în care artistul nu mai este atent la obiectul artistic pe care îl produce cât, mai degrabă, la reacția pe care publicul consumator de artă o are în relație cu acesta avem de a face cu un artist infectat de virusul politicii. Și oricum primul politician în domeniul artei este criticul de artă, de aia se și vinde atât de greu pe sine, și de aici și ideea total suprarealistă și distructivă a comparativismului și a competivității (a se citi aici valorificarea obiectului artistic cantitativ iar nu calitativ).
Nu poți compara, din punct de vedere estetic, două poezii, însă le poți pune sub malaxorul interpretării pe text, unde, în funcție de interesul personal al celui care interpretează poezia respectivă, aceasta poate fi demonstrată ca magie curată sau ca hârtie igienică.
Cam aici s-a ajuns din cauza politizării artisticului căreia îi cad, din păcate, victime cu voie sau fără voie mulți dintre tinerii noștrii artiști.

”Arta este percepută acum în societatea aceasta hedonistă şi superficială ca un comportament deviant. Este un act de infracţionalitate asupra altuia”, spui în ”Lacunare”. Atunci de ce îi mai dai formă artei tale? Care este sensul ei?

Tocmai pentru a nu fi un infractor și, mai ales, să nu devin și eu, alături de atâția alții, un farseur. O definiție a sensului artei singulară și înglobatoare nu există doar din simplu fapt că în cazul în care ar exista un logarithm al acesteia atunci computerele, tabletele, telefoanele noastre smart-phone ar deveni cei dintâi producători de artă.
Cred că sensul profund al artei este acela de grifă, de la francezul “griffer”, o semnătură. O zgârietură individuală și vie lăsată ca o cicatrice pe obrazul insensibil al timpului.

Cum crezi că se simte cititorul la finalul călătoriei în tine, prin această carte? Care este câștigul lui? Dar al tău?

În primul rând spun tuturor celor cărora le place literatura, arta plastică, teatrul, filmul, muzica, să încerce, pe cât posibil, să cumpere această plăcere. Numai astfel artiștii vor putea crea liberi și neconstrânși.

Cartea aceasta este o aducere aminte, uneori enervantă, frustrantă, care se transformă într-un mare semn de întrebare sau mai multe. Consider că fiecare lector al cărții care, în momentul în care citește ”Lacunare”, se surprinde la un moment dat într-un moment de reflexie este un punct câștigat.
Pentru mine a avut un sens de eliberare de rău (răul acela divers, mărunt, ubicuu și scris cu literă mică, prezent în fiecare secundă a vieții noastre și care, de altfel, este cel mai insidios), pentru că da, atunci când conștientizezi răul, abia atunci poți începe să lupți împotriva lui.

Număr de vizualizări :1807


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro