“Autoimun” de Ioana Nicolaie, Editura Cartea Românească, este una dintre cele mai importante cărţi de poezie apărute în 2013. ”În ”Autoimun”, autoarea analizează întoarcerea armelor ei împotriva ei înseşi, încercând să stingă această revoltă cu iluminarea versurilor. Deși uneori se recunoaște înfrântă în câte un final de bătălie (“…nu mă pot apăra / Căci nu știu să fie în miez de noapte / O singură vorbă ce vreodată / să fi luminat” – Autoimun), Ioana Nicolaie reușește să câștige războiul transformării suferinței în frumos. Ea argumentează la un moment dat, miniaturizând uriașa luptă: “… lungul război e doar o radieră / Ce rupe și supune înainte să șteargă / Când limpede e că toți combatanții / Se opintesc într-un fel de acvariu” – Plic. Descrie surprinzător boala, cu seninătate și o putere remarcabilă a imaginilor și metaforelor: “Când ești bolnav nu trăiești / Stai așteptând ca vânătorul la pândă / Ce n-are vreo armă” (Datorie)”, a scris Bogdan O.Popescu. Dan Mircea Cipariu a dialogat cu Ioana Nicolaie, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre “Autoimun” şi despre mizele terapeutice, sociale şi estetice ale literaturii.
-Autoreferenţialitatea, biografismul, filonul epic sunt ingrediente care fac din „Autoimun” o carte de poezie sensibilă, cu accente confesive şi spirituale. Prin ce mijloace identitare poţi ajuta procesul de „autoimunizare”, într-o lume în care sunt atâţia adjuvanţi, atâtea închipuiri şi atâtea substitute? Procesul de „autoimunizare” e un proces intim de salvare poetică?
–Autoreferențialitatea? Da, volumele mele, excluzându-le pe cele pentru copii (Aventurile lui Arik și Arik și mercenarii), mizează pe recuperarea unor experiențe biografice. S-a întâmplat să mă nasc într-o familie numeroasă (mai am unsprezece frați), am simțit pe propria piele penuria și derizoriul ultimului deceniu de comunism, a trebuit să traversez anii nouăzeci de parcă aș fi înotat în cascada celui mai repede râu de munte, a fost nevoie să schimb numeroase slujbe ca să pot rezista în București și să-mi duc la capăt studiile. M-am simțit deseori de parcă aș fi fost unul din concurenții probei de 100 de metri – mai ales în literatură – , dar niciodată nu m-am măsurat cu aceia de pe culoarele învecinate. Competiția a fost cu mine, pariurile tot cu mine. Am ascultat fluierul de start doar după ce am fost sigură că sunt pregătită îndeajuns (mă ”antrenasem” mai înainte în mai multe cenacluri literare, cel mai important fiind Cenaclul Litere). Și-n tot timpul acesta am stat cu urechea la pândă, colecționând întâmplări, povești sau simple aluviuni care ajută să clarifici cât mai mult o imagine. Și nu orice imagine, ci aceea de pe tapetul cu care m-am pomenit de jur-împrejur și care alunecă o dată cu mine de parcă el mi-ar fi singura realitate.
Biografismul? Da, este o altă coordonată a scrisului meu. Scriitorul e păpușarul propriilor personaje, el le manevrează, el le împarte funcțiile din poveste, el le infuzează cu gânduri, cuvinte, cu întreaga iluzie. Eu însă sunt un păpușar sucit, preocupat mai mult de sine și de ceea se se află, cât de cât obiectiv, în jur. Încerc să mă aud, să găsesc drumul de pe hartă și, mai ales, să ghicesc harta. Mă străduiesc să mă decriptez ca să pot mai apoi să mă și ”transcriu”. Pe fragmente, uneori poate irelevant, dar tânjind mereu după coerență.
Am vorbit de-a lungul timpului despre autenticitate, în sensul recuperărilor biografice cât mai puțin trucate. Am vorbit despre personism – pe linia lui Frank O Hara –, dar m-au cucerit și construcțiile aluvionare ale lui Carl Sandburg. În plus, am scris și romane. Autoimun are drept pretext declanșarea unei boli autoimune, însă straturile ei țin de obsesii recurente, ca nevoia de sens, ca exercițiul autoevaluărilor permanente, ca momentele de reflexie în care poate, prin cine știe ce fel de străfulgerare, îți dai deodată seama cine ești și ce ți se întâmplă.
Filonul epic? Da, este foarte important în toate volumele mele, mai ales în cele de versuri. Am crezut mereu că lucrurile spuse limpede, în succesiune narativă, chiar dacă croite după rigorile poeziei, sunt mult mai convingătoare. De aceea, fiecare carte a mea este, de fapt, o poveste amplă ce subîntinde o mulțime de alte istorii mai mici, mai concentrate.
-„Boala” e o temă a modernităţii şi o flagelare ontologică a post post-modernităţii. „Boala” trăită şi cea visată sunt prilej de călătorii profunde şi interioare. „Unde e leacul printre atâtea flacoane?”
-Bănuiesc că sunt deja o mulțime de lucrări de doctorat care au în vedere relația literaturii cu boala. De la Baudelaire, la Arghezi, de la Rimbaud la Max Blecher, de la ceea ce inițial a scandalizat (și numai acum o jumătate de secol învelișul textului era mult mai pudibond decât astăzi, așa că să arăți cu degetul ”bubele”, ”mucegaiul” și ”noroiul” presupunea destul de mult curaj) la ceea ce a părut original și provocator (suprarealiștii chiar creditau, printre altele, expresivitatea delirului bolnavilor psihic) boala a fost când primadonă, când total exclusă din spectacol. În relativismul postmodernității ea este o simplă pată de culoare, deloc stridentă, mai curând confundându-se cu fundalul. Și cum ar putea fi altfel când alcoolul, sexualitatea, fetișismul, cruzimea gratuită, pornografia sunt îngrămădite laolaltă sub reflectoare?
În ultimii ani au apărut câteva cărți despre teribilul unor maladii incurabile – ca Moarte de om. O poveste de viață de Ion Zubașcu -, însă ele au fost percepute mai curând ca niște strigăte disperate, decât ca literatură. Și cum de aproape un deceniu am intrat în apocalipsa non-receptării, nu-mi închipui că va mai apărea prea curând privirea critică recuperatoare.
În ceea ce mă privește, am scris Autoimun abia după ce m-am aflat, emoțional, la distanță. Nu am intenționat nicio clipă să fac un inventar al unei boli, ci am vrut să vorbesc despre echilibru și dezechilibru, despre ce înseamnă o schimbare bruscă (nu e ușor de acceptat că, deodată, când te credeai teribil de tânăr, terenul îți alunecă brusc de sub picioare și peisajul se schimbă ireversibil), despre memorie și timp, despre speranță și așteptare. Cu toții ne aflăm, încă de la început, în proximitatea castelului descris de Kafka. Și chiar dacă ne închipuim că putem în orice moment alege, nu vom reuși să ne îndepărtăm niciodată.
-Un poem programatic, „Socoteală”, face desprinderea de istoriile subiective ale „autoimunizării”, cu o dicţiune ce înregistrează tensiunea dintre Eu şi Celălat şi cu o întrebară gravă: „Dragostea, bucuria / Cât trag în jos pe cântar?”
-Socoteală este un poem care rupe ritmul, pare criptic, fiindcă rostul lui este de a introduce interogația, și, în același timp, de a insinua ideea de joc. Poezia este pentru mine și tehnică, alternanță, suprafețe care, interacționând, scânteiază. În acest text este vorba esențial despre cum unele lucruri aparent nesemnificative ajung să fie cu timpul centrul vieților noastre. De pildă, una din strofele poemului se referă la explozia nucleară de la Cernobîl. În 1986 eram copil, în nordul țării, alături de frații și surorile mele. Am mers prin aerul limpede la școală, am ținut orele de sport, am ieșit în pauze, n-am pierdut nici antrenamentele suplimentare de handbal. Știu că abia în ziua a treia a venit cineva în clasă și ne-a împărțit câte-o pastiluță. Nu ne-a spus nimeni despre radioactivitate, nu ni s-a sugerat niciodată ce ni s-ar putea întâmpla. Au trebuit să treacă douăzeci de ani ca să înțelegem, atât eu, cât și o mulțime de copii – câțiva din familia mea – ai acelui an, de sub acei curenți de aer plutind dinspre Ucraina, de sub acel soare. Cu toate acestea, dragostea și bucuria trag în jos pe cântar. Ele sunt motorul care ne duce pe toți mai departe.
-După ce ai trecut prin literatură şi prin viaţă, cu toate cele ce ţi-au fost date sau dăruite, „ce stă în balanţă de partea” ta şi „ce nu trece ca bătaia din palme?”
-Voi răspunde parțial la această întrebare, ca să punctez un lucru care nu stă în balanță nici de partea mea și nici de partea vreunui scriitor român contemporan. Acum câteva zile, o cititoare redudabilă în judecățile căreia am crezut mereu îmi scria că probabil literatura noastră recentă e lovită de o boală autoimună. M-am întrebat imediat care sunt anticorpii aberanți și de ce reacționează ei altfel decât au făcut-o de un secol și jumătate încoace. Oare să fie poeții, aceia dintre ei care, optând pentru o poezie extrem de săracă, fără podoabe și fără viziune, intimisto-socială, și-au pierdut bruma de public la care puteau aspira? Să fie oare prozatorii, aceia dintre ei care ”execută” autoficțiuni din vârful peniței, fără nicio grijă când vine vorba de stil, de construcție epică și, până la urmă, de relevanță? Sau cei care dărâmă în loc să construiască sunt noii criticii literari? N-am nicio îndoială că aceștia din urmă sunt adevărata problemă. Excluzând câteva voci oneste, grupate la Dilema Veche, Orizont sau la alte câteva publicații din țară, ceea ce frapează e ori lipsa crasă de cultură, ori absența oricărei etici profesionale. Dacă înainte puteai întrezări osatura unui canon din ciocnirea critică, astăzi totul e o spuză care va fi repede acoperită de spuza ulterioară. Nu poți să vinzi mărgele de plastic strigând în gura mare că sunt pietre prețioase.
Cărțile abia publicate, dacă nu sunt chiar de unică folosință, trăiesc în cel mai bun caz câteva săptămâni. Nu le salvează recenziile – multe subminate din cauza parti pris-ului lor – și nici premiile literare. Nu le mai impun nici blogerii, nici rețelele de socializare. Cei mai mulți dintre cititorii lor posibili nu vor auzi niciodată de ele. Dacă n-aș ști că e vorba de o situație particulară – am fost invitată, din fericire, la câteva festivaluri internaționale unde am întâlnit destui autori din varii spații culturale– aș spune că literatura agonizează, că internetul (și nu inocenta cinematografie) au intoxicat-o definitiv. Așa însă știu că otrava e în interior, că niște „anticorpi” și-au schimbat, pe furiș, abordarea. Pentru ei albul e negru, ficatul poate pompa sânge precum inima, creierul e mai puțin important ca o unghie și așa mai departe. Doar că marele corp care este literatura nu va putea suporta la nesfârșit maltratarea aceasta. Dacă nu va reuși să se apere, va sucomba.
-Poezia, cred că îmi dau seama din cele 8 fişe publicate în „Autoimun”, poate fi un act atât de intim încât „tunetul dinlăuntru” se transformă, când scrii „totul cu dragoste”, în străluminare. Reevaluarea personală şi reevaluarea lumii bolnave în care trăim pot miza, terapeutic, estetic, social, pe forţa subtilă a poeziei?
Cifrele vânzărilor când vine vorba de poezie dovedesc cu asupra de măsură declinul în care se află această artă. Mai sunt, probabil, câteva mii de cititori în toată țara, majoritatea poeți sau oameni cu înclinații literare. Tirajele actuale sunt de cinci sute de exemplare, însă, cele mai multe, nu se epuizează. Milioanele de locuitori ai acestei țări pot trăi, prin urmare, fără poezie. Singurul lor reper în această direcție este Mihai Eminescu, cu Somnoroase păsărele, text învățat la grădiniță sau în primii ani de școală. Milioanele de locuitori ai României pot trăi, fără să simtă că le lipsește ceva, și fără proză, și fără eseistică, ba chiar și fără ziare. Statistic vorbind, ne aflăm pe ultimele locuri din Europa când vine vorba de consumul de cultură. Și-atunci cum de mai sunt inși rupți de realitate, ca mine, care migălesc câte un an sau doi la o carte? Atunci cum de apar în fiecare an debuturi, unele absolut remarcabile? Atunci de unde încăpățânarea asta de a sta împotriva valului, de a-l încetini și poate de a-l devia? Fără îndoială că explicația stă tocmai în această ”forță difuză” pe care o are poezia, literatura. Dacă lumea s-a clădit pe milioane de pagini scrise, poate că se vor găsi mereu câțiva excentrici, de profesie scriitori, care vor încerca să-i ducă mesajele mai departe.
