Vineri, 29 noiembrie, de la ora 12.00, la sediul Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România, va avea loc o nouă conferinţă în seria ”Scriitorul în cetate”. Invitatul, Ştefan Borbély va susține conferința ”De ce are Cenuşăreasa pantofiori de sticlă?”.
Cu acest prilej, se vor lansa şi două noi cărţi semnate de Ştefan Borbély: ”Civilizaţii de sticlă. Utopie, distopie, urbanism”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2013; prezintă Corin Braga și ”De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul” (ed. a II-a), Ed. Contemporanul, Buc., 2013. Prezintă Bogdan Neagota.
„Cartea [Civilizaţii de sticlă] sistematizează, într-un parcurs metodologic de tip diacronic, diferitele reprezentări ale sticlei în cultură, asociate unor propuneri clasice de urbanism ideal, corectiv. Dacă nu sunt distopii – o societate a transparenţei depline este şi una a controlului generalizat (sindromul Big Brother, din Orwell) –, civilizaţiile de sticlă sugerează fie plăcere solară, luminoasă, fie – într-un regim ideatic complementar – utopia dematerializării complete, prin lăsarea în urmă a tot ce e pământesc în noi, a tot ce ţine de povara teluricului, de humă sau de clisă. Cartea vorbeşte de cristalizări, de combustii de tip gnostic, prin intermediul cărora un om sau o societate devin fiinţe de lumină, complet transparente, ceea ce înseamnă, în esenţă, desprinderea de tot ceea ce reprezintă secretomanie, interioritate umbratică, suferinţă neagră sau psihoză. V-aţi întrebat vreodată de ce e ridicată Cenuşăreasa din cenuşă şi de ce emanciparea ei e marcată prin pantofiori de sticlă?” (Şt.B.)
„Lucrarea propune o serie de premise, pe care le strânge apoi mănunchi, într-o schiţă de teorie sintactică a culturii. Dincolo de acestea, se întinde morfologia generală a eroicului, cu stereotipii exegetice redutabile, cel mai cunoscut fiind acela al apartenenţei eroului la un mit epifanic solar. Am deconstruit această prejudecată în mai multe capitole ale prezentei lucrări, arătând că eroul stihial, thanatic sau funerar, are prioritate în raport cu eroul civilizator, campion al luminii. Nu întâmplător, cel dintâi e şi mai puternic, vestigiul cultural cel mai persistent al temei fiind „furia eroică” – o licenţă de comportament la care orice erou are dreptul. Ca o consecinţă, lucrarea de faţă afirmă – pe urmele unor cărţi de referinţă celebre, semnate de Farnell, Jane Harrison, Guthrie, Gregory Nagy, Jean-Pierre Vernant, W.B. Stanford sau mulţi alţii – că eroicul stihial, daimonic, chtonian, apărut în cultele thanatice, reprezintă primul etaj ritualic al morfologiei eroice, de unde s-a dezvoltat ulterior etajul secund, al eroului civilizator, adoptat prin aculturaţie. Formal, această evoluţie se manifestă, în structurile eroice, prin dedublare: Einherjarii germanici sînt dublaţi de Berserkirii sălbatici, ursulini, Ghilgameş e dublat de Enkidu, Arjuna, din Mahabharata, e dublat de Bhima, sângerosul cu braţe puternice, vârsta eroilor din Munci şi Zile de Hesiod fiind şi ea dublată de vârsta luptătorilor din seminţia de bronz, care au faţă de ceilalţi privilegiul de a ţine de structura metalică originară a schemei, spre deosebire de eroi, care ţin de singurul etaj nemetalic al ecuaţiei.” (din Introducere la De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul)
